Eu rămân aici, de Marco Balzano, este un roman publicat în italiană în 2018, iar la noi a fost tradus de Elena Bănică și publicat în 2024 în colecția folio a Editurii Litera. M-a prins de la prima pagină și a fost fascinant până la ultima, iar bazele reale ale narațiunii au făcut totul cu-atât mai captivant: în anii ’50, localitățile Resia și Curon din Tirolul de Sud sunt evacuate și apoi distruse pentru a lua naștere Lago di Resia. Dar ce se întâmplă până în acel punct în Curon, începând cu 1920? Aflăm din romanul-eveniment al lui Balzano.
Nu mă feresc să-l numesc roman-eveniment: chiar dacă ficționalizând istoria și inventând majoritatea personajelor, acest demers permite recuperarea unei părți esențiale din povestea unui loc care astăzi mai există doar în amintirile puținilor supraviețuitori. Și pe panourile din stația de autocare a turiștilor, acolo unde se păstrează fotografii cu vechile locuințe, cu biserica din care astăzi se mai ivește doar turla din ape și cu locuitorii de-atunci.
Despre roman, pe scurt
Naratoare este Trina, tânăra din Curon (în germană, Grau im Vinschgau) care se căsătorește cu Erich, alături de care are doi copii, dintre care unul se pierde într-un mod revoltător. Romanul e scris ca un monolog sau, mai bine zis, ca un fel de scrisoare adresată copilului dispărut, la care părinții și restul rudelor se gândesc tot mai puțin pe măsură ce războiul se apropie și bulversează totul.
Războiul este și motivul pentru care Trina devine învățătoare în școli clandestine – când își ia diploma care îi permite să predea, Mussolini interzice folosirea limbii germane la clasă. Ea devine martoră și victimă a fascismului și a nazismului care, alternând cu pacea, influențează istoria și distrug vieți.
Este nevoie chiar să se refugieze în munți, stau ascunși, își fac noi prieteni și-i pierd dureros, recurg la metode de a se salva pe care înainte nici nu le-ar fi gândit ca fiind acceptabile. În plus, copilul rămas este nazist convins și deseori la un pas de a-și trăda părinții.
Între sistemele de conducere care se succed în zonă, recurentă e și încercarea autorităților de a construi în zonă, cu prețul distrugerii unor localități și al relocării celor care au case și ferme în zonă. Banii care revin familiei Trinei pentru casă și fermă nu sunt niciodată ridicați de la banca din Bolzano pentru că drumul până acolo ar costa mai mult decât aveau de încasat.
Lago di Resia. Istoria
Aflat în Valea Venosta, Lago di Resia (Reschensee) este un lac artificial creat în 1950 de Montecatini cu scopul de a realiza un baraj necesar pentru rezervorul care să asigure producerea de energie hidroelectrică.
Localitatea Curon a fost recreată, după exproprierea localnicilor care s-au împotrivit strămutării așa cum au putut, undeva mai sus decât cea veche.
În zilele noastre, iarna se poate ajunge pe jos până la turla bisericii, mergând pur și simplu pe lacul înghețat. Vara se înoată în lacul rece, se merge cu mici ambarcațiuni și se face kitesurfing.
Realitate versus ficțiune
Autorul mărturisește, într-o notă aflată la finalul cărții sale, că s-a documentat cam doi ani pentru Eu rămân aici. Pe lângă studierea textelor și documentelor pe care le-a putut găsi pe acest subiect și dincolo de a discuta cu ingineri, istorici, sociologi și alți specialiști, Marco Balzano spune și altceva interesant: a încercat să obțină un punct de vedere și de la cei de la Edison (fosta Montecatini), dar nimeni nu a vrut să-l întâlnească sau să-i răspundă la mailuri sau telefoane.
Dacă i-ar fi răspuns, autorul ar fi vrut să consulte și arhivele lor, precum și să afle motivele morții celor 26 de muncitori în timpul lucrărilor, rezultatele evaluării consecințelor asupra celor expropriați sau măsura în care și-au asumat responsabilitatea pentru faptul că au comunicat către populația locului într-o limbă pe care aceștia nu o cunoșteau.
Dincolo de aceste detalii, personajele sunt toate inventate, mai puțin părintele Alfred, inspirat de pastorul Alfred Rieper, paroh în Curon cam 50 de ani și una dintre vocile celor care s-au împotrivit inundării localităților.
Ficționalizarea pe care o face Balzano este fermecătoare și captivantă pentru că scrie tăios și aproape repezit, însă nu fără blândețe și duioșie, reușind să îmbine atât de credibil realitatea istorică și rodul imaginației sale pe marginea Istoriei. Cu I mare, așa cum spune și el. Și o face într-un mod care nu transformă lectura în una solicitantă, ci dimpotrivă: avem un roman împărțit în trei, capitole scurte, personaje bine conturate și hotărâte, fără broderii stilistice – cărora le-am simțit lipsa, recunosc.
În 2021, nivelul scăzut al apelor a permis vizitatorilor să vadă rămășițele caselor și fermelor dărâmate de autorități în anii ’50. Destinație turistică populară, Curon Venosta a devenit și mai cunoscut odată cu miniseria Netflix filmată în localitate, despre care se zice că seamănă a Twin Peaks și pe care, și din acest motiv, plănuiesc să o văd curând. Ajută, eventual după citirea cărții, să vă uitați și la fotografiile de aici, printre care se regăsesc și unele de dinainte de inundație și relocare.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
0 Comments
1 Pingback