Paranza. Cuvântul pe care-l vei întâlni deseori în romanul lui Roberto Saviano şi ale cărui sensuri se aplică unei multitudini de realităţi – de la cea culinară, dintr-o farfurie care amestecă-n ulei încins până la confuzie peştii mici cu fructele de mare şi făina, până la definiţia unei prietenii dincolo de alte reguli decât cele ale grupului, care depersonalizează individul şi-l fac element-cheie în echipa care devine singurul lucru care contează. Puternici împreună, existând doar împreună.
Nicolas, un puşti care abia păşeşte pe pragul adolescenţei, îşi doreşte paranza lui: băieţi are aproape, motivaţia nu-i lipseşte, căci visează să se poată uita de sus la oraşul natal, la Napoli, ca un stăpân. Acum doar îşi compătimeşte tatăl care, profesor fiind, se zbate să supravieţuiască decent alături de soţie şi de cei doi copii. Nicolas, extrem de inteligent şi inspirat de toate poveştile băieţilor răi care şi-au depăşit condiţia prin orice mijloace, nu vrea pentru el aceeaşi viaţă ca a părinţilor, ci una în care să-l înconjoare luxul – al cărui apogeu îl reprezintă accesul neîngrădit la Noul Maharajah, localul băieţilor cărora Nico vrea să le semene într-o zi. De-aici şi porecla lui, Maharajah, sonoră şi impunătoare, extrem de potrivită, după cum remarcă la un moment dat unul dintre greii fărădelegilor locale. Inspirat de Machiavelli, Nicolas luptă – la început, timid, apoi tot mai feroce – pentru a reda mafiei măreţia de odinioară.
Ce omit copiii din această carte să conştientizeze este că, la fel ca paranza dintr-un cornet de hârtie la un festival culinar sau în mâna unui turist pofticios, grupul are o viaţă scurtă până să fie ros, mestecat, tocat de dinţi cărora nu se pot împotrivi, uniformizaţi spre a fi eliminaţi apoi cu aceeaşi repeziciune. Într-o lume care îi inspiră prin Call of Duty, Breaking Bad, Assassin’s Creed, American Sniper, dorinţa de a pune mâinile pe arme pentru a-şi modela cu ele vieţile şi a-şi croi drum printre cele ale altora este mai puternică decât cea faţă de o femeie. Crescând puţin, interesul lor primar rămâne paranza, abia apoi urmat de importanţa acordată iubitelor lor.
Nu aş spune că Piranha. Copiii Camorrei e o carte despre mafie, ci una despre copii. La fel ca-n Împăratul muştelor sau în Stârpiţi răul de la rădăcină, împuşcaţi copiii, romane despre modul de funcţionare şi organizare al celor mici atunci când adulţii trec în plan secund sau dispar de tot în peisaj. Copii care nu prea ştiu cum se manevrează puterea la nivel practic, dar refuză să accepte acest fapt, căci acceptul ar însemna o viaţă trăită cu prea multe lipsuri şi cu aproape nici un strop de recunoaştere, de măreţie, de respect şi frică citită-n ochii celor din jur. Copii care încearcă să intre în piei de bărbaţi. Nicolas e singurul matur şi destul de obiectiv în gândire, calculat şi rece, chiar perfid, la care până şi euforia e controlată.
Pregătiţi să se comporte ca nişte adulţi, ei sunt totuşi şocaţi când sunt trataţi ca atare, când sunt împuşcaţi, atacaţi, când li se rup picioarele şi sunt îngropaţi, când începe decimarea paranzei pe care minţile lor idealiste nu o concep pentru că, la fel ca oricare copil care se uită la un adult, ei văd acolo doar un sistem apus, care ar trebui să le facă loc. Şi le face, dar după reguli proprii, necunoscute lor.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti recenzia aici.
Leave a Reply