Despre Arta bucuriei am aflat din Revista Golan, unde mi-a atras atenția descrierea făcută autoarei: Scriitoare și actriță, anarhistă, bisexuală, independentă, Goliarda Sapienza (1924-1996) este considerată astăzi una dintre figurile emblematice ale mișcării feministe italiene. S-a născut în orașul sicilian Catania, într-o familie de orientare antifascistă.

Nu mi-a rămas decât să citesc Arta bucuriei cu prima ocazie. După prima sută de pagini spuneam că înțeleg de ce a fost refuzată publicarea cărții și cum au văzut-o ochii de editori în anii ’60 și că sunt recunoscătoare că Angelo Pellegrino a publicat prima ediție pentru că a crezut în ea (aici pe larg din primele impresii).

Cu fiecare capitol citit, cartea asta a căpătat noi și noi sensuri. M-a șocat primul, cel în care o fetiță se masturbează, excitată de urletele surorii bolnave. Mi-a sporit uimirea la al doilea, când curiozitatea fetiței corupe un băiat mai mare – dar nu dau spoiler, vedeți voi ce se întâmplă. Iar al treilea pune capac, te revoltă și te dezgustă și-ți amintește de toate nedreptățile din lumea asta. Doar că abia de acolo începe practic romanul, de vreme ce cele trei scene sunt reprezentative pentru personalitatea fetei care ulterior ajunge într-o mulțime de situații și contexte fără aparentă legătură unele cu altele.

Modesta este personajul nostru cameleonic, fetiță-femeie în prima parte, ulterior devenită femeie-fetiță (veți vedea, citind, cât sens are caracterizarea pe care i-o fac), astfel că și numele fie i se potrivește în totalitate, fie o prezintă drept opusul a ceea ce este: uneori docilă, alteori rebelă până în punctul în care îi sunt chestionate sănătatea mintală și buna-credință.

Modesta trăiește în sânul Bisericii (pun intended, veți vedea de ce, dar probabil bănuiți – mai ales dacă vă uitați la filme cu nuns pe diverse hub-uri), așa că știe foarte bine la ce renunță atunci când începe să conteste vehement divinitatea. Trece prin sărăcie lucie și prin bogăție, știe cum să plece capul când e îmbrăcată în haine monahale și cum să îngenuncheze și când nu o face în scop religios.

Dacă vă gândiți la Contele de Monte-Cristo (l-am adorat) și adăugați scenele bune din Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei (carte atââât de plictisitoare) a marchizului de Sade, obtineți o mică și oarecum nereprezentativă parte din ce redă Arta bucuriei. Are substrat politic și social, are emancipare și culoare de epocă.

Modesta e înconjurată de bărbați și femei care emit pretenții asupra corpului ei, care tind să dicteze sub cunoscutul „așa se face” și care astfel declanșează în personaj tot tumultul responsabil apoi de căutările și creșterea sa. Avem luări de poziție față de virginitate, căsătorie, adulter, avort, femei care fumează sau conduc mașini și se văd cu bărbați în timp ce sunt neînsoțite de cineva care „are voie” să fie într-un loc sau altul. Spre deosebire de noi, cele care trebuie să cerem voie sau să demonstrăm că ne merităm libertatea. Dar m-a luat valul.

Să nu vă lăsați păcăliți de titlu, e multă tristețe-n cartea scrisă maiestuos de Goliarda Sapienza, însă mi se pare că romanul ăsta e totodată și o lecție de autodeterminare și căutare a propriei bucurii. Când viața doar îți ia și te pune la încercare, poți să accepți și să rămâi inert sau să te revolți. Modesta se revoltă și își ia în propriile mâini fericirea, cu tot ce înseamnă aceasta pentru ea – acceptând, odată cu trecerea timpului, subiectivitatea noțiunii, dar și adăugându-i mereu valențe noi: Modesta studiază, cercetează, testează, nu crede și cercetează ce înseamnă pentru ea bine și rău, care îi sunt limitele plăcerii și ale durerii, ale reținerii și dăruirii, ale deschiderii în fața cuiva și-ale resting bitch face-ului care ascunde atâtea.

Personajul din Arta bucuriei este șocant, mai ales dacă o judecăm pe Modesta după standardele unei lumi care nu dădea mai deloc șanse femeilor. Cu atât mai mult, aș zice, un model. Controversat, dar un model pentru că redă atât de bine diversitatea de moduri în care poți fi diferită fără a fi „greșită”, ci dimpotrivă: o deschizătoare de drumuri care ajunge astfel aproape întâmplător, prea speriată de o viață netrăită sau trăită cu jumătăți de măsură. Pentru mine, Modesta e un model. La fel ca Goliarda Sapienza.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici. 

Facebook Comments