Pentru mine, Iulia Șchiopu este ea însăși un miracol: încă mă miră la culme oamenii care fac mai multe lucruri și le fac la fel de bine, cu la fel de multă pasiune. Iulia Șchiopu pictează ca venită dintr-o altă lume și scrie pe măsură: de parcă ne-ar fi învățat limba necesară pentru a transmite modul ei de a vedea viața, dar fără a fi asimilat construcțiile pe care le folosim noi, clișeic și sărac, pentru a reda lumea și a ne-o povesti unul altuia.
Cu construcții atipice, cu alăturări de suprarealism sud-american și făcând mereu apel la capacitățile noastre tactile ori olfactive sau gustative, Iulia Șchiopu pune în fața Terrei o oglindă care doar ei îi este familiară și care pe noi ne redă cu capul în jos, deși nu întotdeauna, cu cochilii de melci bizari în păr și pene de păun pe inimi, poezii vibrânde în mers, care pulsează vizibil pe sub piele, exact ca niște vene groase, poate ale unei alte specii.
Sacoșa cu stele e o carte-obiect de artă de aproximativ 125 de pagini; cu reproduceri ale picturilor autoarei și textele scrise de ea de-a lungul timpului, dintre care recunosc câteva cei care o urmăresc pe Facebook, autoarea — deși uimitoare prin forța cu care își impune viziunea — nu încearcă să demonstreze nimic. Nu vrea să ne facă să credem ca ea, să trăim ca ea, nu vrea decât să deschidem ochii și să privim, să ne înconjurăm mai des de întrebări și poate, doar poate, mai rar cu răspunsuri și certitudini despre liniile generale între care „trebuie” să se încadreze cineva sau ceva.
Iulia Șchiopu e greu de încadrat, dar e imposibil să ajungi să spui că nu o înțelegi. Exact cum cred că am rezona cu ființele unei alte lumi, ca în Arrival (2016, SF regizat de Denis Villeneuve), filmul ăla care s-a inspirat dintr-o proză scurtă a lui Ted Chiang (de prin 1998-1999 sau, în orice caz, de dinainte de anul 2000, ”Story of your Life”) pentru a ne reaminti că limbajul este prezent la tot ce există și că formele convenționale pe care i le atribuim sunt doar o fațetă a comunicării.
Vreau să vă încurajez să dăruiți Sacoșa cu stele celor dragi; este una dintre acele cărți care se pliază pe inima omului și care i se desface în fața ochilor, exact ca o coadă de păun (că tot ziceam despre ea mai devreme, inspirată de Iulia și cu gândul la sporadicele culori din copilăria mea), lăsându-te să vezi doar ce și cât ești, dar de fiecare dată cu o aluzie fină la cât ai mai putea să crești dacă ai uita de regulile impuse de societate, de minte și de limbaj.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găsești cartea aici.
Leave a Reply