Bilanțuri nu mai fac de multă vreme, contul de Goodreads îl țin pentru cînd nu mă va mai ține memoria, dar tocmai am mai marcat o carte citită pe site-ul anterior menționat și am primit imediat e-mail în care eram întrebată What is next? și m-am simțit împinsă de la spate. Exact ca acum cîțiva ani cînd, după ce setam goal-ul anual la 100 de cărți și mă prindea 1 ianuarie cu 95-99 citite, primeam e-mail de la Goodreads în care îmi ziceau, more or less, cam așa: Do better next year! Să nu cumva să îndrăznești să nu te ții de bifat liste, cum ar veni, iar asta a cam dus la un divorț mental, emoțional, de Goodreads-ul care, altfel, e băiat destul de bun. Util, în orice caz.

Acum, la un pic trecut de jumătatea de an, mi s-au dus ochii pe ce am reușit anul acesta în materie de devorat maculatură, și-anume 45 de titluri trecute pe raftul cu cărți citite. Deloc rău, mă bat singură pe amîndoi umerii a încurajare, ba chiar cu un strop de speranță: poate anul ăsta trec de 100. Dar de nu, tot bine e, cred despre mine că nu m-am născut să bifez nici măcar un lucru pe planeta asta și detest cuvîntul „bilanț” doar cu 1% mai puțin decît îl urăsc pe „gustos”, care mi se par printre cele mai urîte cuvinte din limba noastră cea de toate zilele.

Așadar, 2019 în cărțile mele, după niște criterii personale și poate complet irelevante pentru alții, ba chiar alandala, arată așa:

  • autorul revelație: Domenico Starnone (am citit Noduri, am scris aici despre ele, și tocmai am intrat în posesia celei nou apărute, tot la Litera, Păcăleală)
  • dezamăgirea absolută: Nimicul lui Hanif Kureishi (despre care citisem și aveam așteptări, dar care în final mi s-a părut un Luni de fiere wanna-be, mai sec și mai incoerent; dar acest nimic e aproape la egalitate cu Vis febril, al Samanthei Schweblin, care nu m-a făcut să tresar deloc)
  • cel mai emoționant roman: Cântec lin, Leila Slimani (despre care nu am apucat să scriu, dar care e în topul cărților anului 2017 pentru Miss Valery pe Serial Readers, aici)
  • cel mai bun roman: Inima mea mică de om singuratic, Vlad Drăgoi, poet care se dovedește un prozator al naibii de bun (am scris aici și probabil voi mai scrie despre carte, profitînd de orice ocazie pentru a aminti cititorilor de ea)
  • cea mai șocantă carte de până acum, pentru mine: Dezastrul de la Cernobîl, cartea cu mărturiile culese de Svetlana Aleksievici (am scris aici), urmată de O istorie a violenței lui Edouard Louis (am povestit aici)
  • proza cea mai apropiată de poezie, ca să vezi, este Apropierea lui Marin Mălaicu-Hondrari (și despre ea vreau să-mi fac vreme să scriu, dar numai după ce văd și Parking, filmul care mi-a reamintit, de fapt, că acum mulți ani a apărut cartea)
  • volumul de poezii preferat nu este doar unul, de fapt, ci aproape tot ce am citit pînă acum: Vântureasa de plastic a lui Marius Chivu (doar acum, cu ocazia reeditării de la Humanitas, am dat și eu de ea), O dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine (Robert Gabriel Elekes) și krav maga lui Ioan Șerbu, dar și Lolita32 a Liviei Ștefan sau Sieland-ul lui Cristian Ciulică (aici)
  • my gappy reading, cum zic eu la ce e gay și mă face happy: Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, tot Edouard Louis e autorul (tare mi-a plăcut, multă durere a mai strîns în ea, așa cum am scris și aici)
  • un fel de guilty pleasure: Serotonina lui Michel Houellebecq, despre care am scris aici (zic că-i guilty pentru că, în cazul acestui autor, îi văd numele și știu că-mi va plăcea cartea).

Acesta nu este un top, nici măcar o clasificare pe criterii serioase, nici măcar un bilanț „pe bune”. Poate doar un articol cu pretenția de a servi de inspirație celor care au câțiva bani de dat cărți și sunt în pană de idei.

Facebook Comments