De la Radu Găvan aștept mereu cu entuziasm titluri noi, pare că are o rețetă de succes pentru fiecare carte care ajunge să-i fie publicată: știu sigur că nu mă va plictisi, că mă va ține atentă de la un capăt la celălalt și mă va intriga și surprinde, dar și că bifează atât narațiune complexă, cât și personaje credibile, toate cauzatoare de senzații intense, de la dezgust la frică și de la entuziasm la fascinație bolnăvicioasă, trecând de la una la alta cu viteză uluitoare și fără să se limiteze la acestea.

Câine negru, porumbel rătăcitor (Editura Hyperliteratura, 2023) este, astfel, cel mai recent roman al scriitorului Radu Găvan, prozator prin excelență și poet surprinzător de bun, cum a dovedit-o cu Bestia obișnuinței. Romanul de față se citește într-o noapte, am verificat, și noaptea aia se simte ca o singură suflare care conține atât tot Binele din lume, cât și tot Răul ce a existat vreodată pe planeta noastră, atât de strâns și minuțios legate încât devine greu să le deosebești.

Cum te prinde Câine negru, porumbel rătăcitor din prima clipă? Poate și cu faptul că începe inedit, cu perspectiva armei unei crime. Apoi continuă cu cea a vântului care aduce ploaia să spele cadavrul și a câinilor care-l sfâșie. Aceste perspective multiple sunt animalice, sensibile, sadice, emoționante, practice ori reci, ceea ce face romanul pretabil transformării într-o piesă de teatru pentru că fiecare are argumentele și motivele sale, ceea ce face din Câine negru, porumbel rătăcitor o lecție nesperat de precisă și totodată voalată despre empatie și dezvoltare emoțională, chiar învățare non-formală:

După ce și-au făcut mendrele cu mine, spune scândura, m-au luat și m-au încuiat într-un sertar. Afară, pe mine se pișau câinii și mă bătea soarele și se târau tot soiul de lighioane, dar mă spăla ploaia și mă răcorea vântul și priveam cerul și ascultam păsările. Aici nu e altceva decât întuneric și tăcere și mă sufoc, sufoc, sufoc. Oi fi doar o scândură oarecare, dar am și eu un suflet. Ce, doar Pinocchio știți și gata? Blestemată fie ziua în care am mușcat din carnea fetei. (pagina 38)

În acest roman, autorul surprinde și momentele de liniște desăvârșită în tumultul cotidianului, și rumoarea nepământeană de pe fundalul calm al unei nenorociri, împrumutând și construind original pe niște baze de stranietate în viața de zi cu zi ce aduc cu Bolaño, Marquez, Twin Peaks și tot ce vă mai puteți imagina din sfera aceasta.

Se remarcă subtilitatea detaliului când autorul punctează singurătatea, capcanele ei și nevoia de apartenență, sacrificiile făcute din această nevoie, încrederea și limitele ei, speranța și formele pe care le capătă, pericolul, reacțiile în fața durerii și morții, abuzul și alte forme ale răului suprem.

În funcție de unghiul din care privești această narațiune atent construită, poți spune că romanul este o căutare hipnotică a sensului pe care îl are luarea vieților, absurd, într-o clipă. Răul absolut este, astfel, părintele Binelui absolut care, la rândul său, dă naștere Răului, continuând acest ciclu la infinit. Din alt unghi, romanul poate e și o încercare de a desluși ce e în mintea unui criminal în serie:

O oglindă privește într-o oglindă într-altă oglindă într-altă oglindă și spune:
Nimeni nu știe ce-a văzut Jeffrey când m-a privit și s-a privit, sau pe cine, nici Frumosul Ted ori Peștișorul Albert, Charles, Fățosul Ed ori Micul John cel simpatic, cel iubit de copii, nimeni nu știe, dar eu știu. (pagina 74)

Cu fiecare carte publicată, Radu Găvan își rafinează și mai mult tehnica și livrează cărți tot mai bine pregătite să mulțumească pe o mulțime de planuri, iar Câine negru, porumbel rătăcitor este încă o reconfirmare și o dovadă a faptului că ne mai așteaptă, din partea autorului, bucurii care într-adevăr să ne surprindă plăcut.

Citește și un interviu pe care l-am realizat în 2020 cu Radu Găvan.

Descoperă și ce am scris despre Iisus din întuneric, dar și despre Diavoli fragili.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.

Facebook Comments