A apărut, în sfârșit, a doua parte a trilogiei Ultimul Împărat Nemuritor, și-anume Cartea Ielelor. Un roman la fel de spectaculos cum e și Cartea Blestemelor (despre care am scris aici); pe amândouă le-am devorat în doar câteva zile de la apariție, deci am dat gata Cartea Ielelor acum vreo lună, după care m-am tot gândit cum să scriu ca să reușesc să-i fac dreptate într-o lume în care nu cred că mai atrage atât de mult ideea de basm, din păcate.

Deși vânzările primului volum demonstrează că cititorii fie se întorc la fascinantele basme, fie își pun încrederea în autorul care nu a dezamăgit cu cărțile precedente, din cu totul alte registre (de exemplu, eu citesc Zaraza la fiecare ediție nouă, iar acum tocmai a apărut una nouă și arată bestial; din Soni aproape că nu-mi mai amintesc mare lucru, dar o recomand des când e vorba să redau cuiva niște bucurie de a trăi pentru că asta știu că m-a lovit cel mai dureros când am descoperit-o, așa că pe Andrei Ruse l-am inclus în topul meu cu 24 de scriitori români de citit).

De data aceasta, Aleodor scapă de zidurile împărăției, locul acela de unde tatăl nu-l voia plecat niciodată, și începe lunga călătorie către tărâmul unde se găsește Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte.

Dar sigur că drumul nu îi e ușor, ci cu suișuri și coborâșuri: are parte când de bine absolut și nesperat, ce îi zdruncină preconcepțiile (cum este fata Gheonoaiei, o ființă diferită de mama sa), dar și piedici (mi-a dat fiori mai ales „proba” de a trezi spiritele morților din închipuirea că ar fi fost vii, dar și Muma Pădurii cu ale sale, Crâsnicul din Sălașurile Arcobazilor ori capturarea eroilor pe Tărâmul Zmeilor – e acolo un personaj deopotrivă carismatic și enervant, un zmeu în care veți recunoaște și trăsături ale incompetenței și imposturii umane, cu tot cu amuzamentul și frustrarea aferente).

Descoperi, odată cu personajele – nu numai cu Aleodor, principalul -, creșterea și dezvoltarea ca ființă complexă, tentată de factori externi spre abandonul chemării simțite. N-am văzut, nici de data aceasta, limbajul drept povară ori piedică; dimpotrivă, mi-a amintit tot de complexitatea poveștilor bunicilor, iar notele de subsol nu lipsesc nici de data aceasta, puteți apela la ele dacă trebuie, dar romanele acestea n-ar fi fost atât de savuroase fără culoarea arhaismelor și regionalismelor.

Astfel, culoarea asta e pe măsura narațiunii. Reintri, de la primele pagini, în lumea paralelă în care Aleodor se răzvrătește împotriva obiceiurilor cărora nu vrea să li se supună orbește, iar ulterior traversezi alături de el lumi și credințe, superstiții și tărâmuri populate de ființe teribile și fascinante, ce acoperă o paletă foarte amplă de creaturi din mitologia noastră.

Cu seria Ultimul Împărat Nemuritor, veți descoperi, puteți călători într-o vreme a poveștilor spuse de bunici, când balaurii păreau posibili și unele probleme se rezolvau dacă eroul în necaz se dădea de trei ori peste cap ori făcea o faptă de bun-simț, cum ar fi să ude un pom, să salveze un chinuit.

Dacă nu v-ați prins deja din viețile noastre de zi cu zi, pot oferi spoilerul major: Tinerețe fără Bătrânețe și Viața fără de Moarte nu sunt nicicum despre destinație, ci despre provocările și învățăturile călătoriei, care dau tot sensul și implică o existență trăită descoperind, chestionând, reformând, cunoscând oameni, lucruri și locuri noi. Și e atât de plăcut să ți se reamintească acest lucru în câteva sute de pagini care te captivează și te răscolesc prin narațiunea bine închegată, cu personaje credibile și puternice!

Nu începeți direct cu al doilea volum dacă nu l-ați citit pe primul. Aveți nevoie de Cartea Blestemelor atât pentru contextul de care depinde Cartea Ielelor, cât și pentru harta în care se transformă supracoperta și la care veți apela, cu siguranță, pe parcurs, pentru a rămâne mereu pe urmele lui Aleodor.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.

Facebook Comments