Pentru apropiații mei și numai, nu e deloc un secret că sunt aproape de venerație în ceea ce o privește pe Guzel Iahina, despre a cărei Zuleiha deschide ochii am scris aici și cu care am avut bucuria să realizez un interviu la FILIT 2023, material ce va apărea în seria Interviuri la FILIT în Revista GOLAN #10, ediția de iarnă 2023-2024 (puteți urmări aici ce noutăți se mai întâmplă în shop, eu nu prea amestec cele două munci ale mele, deși îmi sunt la fel de dragi).
Nu puteam să nu scriu, între timp, și despre Copiii de pe Volga, o altă operă extrem de minuțioasă și, prin urmare, impresionantă a autoarei, publicată la noi tot de Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei (2020, traducere din rusă de Luana Schidu).
Rezumat
Bach, profesor într-un sat german de pe Volga, are o viață extrem de banală, nu are prea multe și nici nevoile nu și le manifestă. Când este chemat pe celălalt mal al fluviului, un fel de tărâm interzis, să mediteze pe cineva, viața lui ia o întorsătură neașteptată. Tânăra căreia trebuie să îi dea lecții este de-a dreptul iluzorie până la un punct: cei doi nu se văd față-n față, dar asta nu îi împiedică să se îndrăgostească.
Peste aceste mici detalii cotidiene ale istoriei personale intervine istoria mare, care dă năvală și distruge totul în cale, redimensionând vieți și perspective, pierzându-i pe unii și recompensându-i orbește pe alții, în timp ce realitatea suferă izbucnirea unor întâmplări la limita supranaturalului, fâcând totul cu-atât mai dur și, prin urmare, mai fascinant și totodată credibil.
Recenzie
Narațiunea curge ca un basm în Copiii de pe Volga, iar unele personaje ți se lipesc de inimă – așa e cazul cu Bach, cu iubita lui, cu copiii de pe Volga, în cele din urmă, cu toții victime de-a dreptul inocente ale marii istorii, ale deciziilor politice și neînțelegerilor aferente care schimbă dramatic vieți pe care nu le mai pot repara nicicând.
„Simultan, un roman despre vicisitudinile îndurate de populația Republicii Sovietice a Germanilor, o parabolă înțeleaptă despre omul mărunt și istoria mare, un text postmodern în care umbra Fluierașului din Hamelin nu este mai puțin amenințătoare decât pasul greu al conducătorului omnipotent. Tot amestecul sperie, dar nu e cazul să vă lăsați copleșiți – mai bine întoarceți curajoși pagina și aruncați-vă cu capul înainte în această carte uluitoare. (Revizor, citat pe coperta a patra a ediției citite de mine)
Destinul se dovedește, în Copiii de pe Volga, implacabil; viața surprinde ca o furtună, apare și răvășește tot înainte ca toți cei afectați să priceapă măcar dimensiunile necazului. Trecerile lui Bach peste Volga, cea care „împărțea lumea în două” (pagina 9), seamănă de la un moment la altul tot mai mult cu o traversare simbolică a Styxului către moarte, demonstrând iar și iar cum timpul și spațiul sunt capcane în care muritorii pășesc fără să își dea seama de propria anihilare sau, în orice caz, incapabili să lupte cu soarta de neclintit.
Caruselul emoțional prin care suntem trecuți din cauza poveștii de dragoste se echilibrează, în aparență, atunci când îndrăgostiții anulează piedicile întâmpinate și, deși ne-am aștepta la o rezolvare de durată și la un parcurs fericit pentru că societatea a sădit întotdeauna în noi nevoia-certitudine a unui final fericit, abia de aici încolo se dezlănțuie realitatea sinonimă cu cruzimea: morți, dispariții, scene răvășitoare și care împietresc cititorul care a sperat în fericirea personajelor, foamete și invazii, elementele suprarealiste care întunecă și mai mult tonurile vieții de zi cu zi când ceea ce se pune pe hârtie și se vrea a fi ficțiune pare să contureze destine, să ia vieți și să le nască pe altele, trecând de la agonie la extras într-un răstimp scurt.
La un moment dat am avut certitudinea că Bach se transformă într-un fel de Laur, ca al lui Vodolazkin din romanul eponim, rătăcind în spiritualitate și abandonându-se pe sine după o înfiorătoare și traumatizantă întâmplare. Nu a fost așa, Bach a avut pentru mine chiar și mai multe surprize, reinventându-se după fiecare lovitură și rămânând până aproape de final credinței personale conform căreia iubirea înseamnă frică și nimic altceva.
Bach revine episodic pe malul de pe care s-a mutat și experimentează realitatea (post)apocaliptică fragmentat, ceea ce intensifică angoasa și adâncește golul dintre el și lumea de care se dezice tot mai mult, însă de care nu are cum să nu depindă.
Recomand din toate puterile Copiii de pe Volga, însă insist să fii pregătit, cititorule, să experimentezi ficțiunea inspirată din tot ce-a avut istoria mai rău de oferit: printre altele, foametea din 1921-1922, care a cuprins 35 de gubernii ale Rusiei sovietice, cunoscută și sub numele de „Foametea din Povolgia” – circa 5 milioane de oameni au murit, iar unul dintre rezultate a fost că 1.5 milioane de copii și-au pierdut părinții și au ajuns să vagabondeze, rămași fără adopost și îngrijire, trăind din furat și cerșit și deseori murind.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.
Leave a Reply