În 2003, părinții autoarei primesc o carte poștală anonimă și cu un text alcătuit doar din patru nume: cele ale bunicilor, mătușii și unchiului mamei sale, cu toții morți la Auschwitz în 1942. După două decenii, Anne Berest începe o anchetă pe cont propriu pentru a descoperi pe cel care a trimis cartea poștală, iar investigația ei se extinde într-o reconstituire a trecutului familiei din partea mamei, familia Rabinovich, dar totodată și o explorare a semnificației cuvântului „evreu” în afara sferei religioase, precum și în context contemporan.
Cartea poștală a apărut la noi la editura Trei, în colecția Fiction Connection, în 2022. Este tradusă din franceză de Diana-Alina Ene (în franceză a apărut cu un an înainte, în 2021). Deși are peste 500 de pagini, este un roman care m-a prins și m-a făcut să-l dau gata în câteva zile, m-a intrigat și debusolat, m-a făcut să plâng și să râd emoționată de poveștile de dragoste și speranțele îndrăgostiților care se luptă cu ei înșiși și cu istoria care le e potrivnică deseori.
Familia Rabinovich (Ephraim și Emma) este una normală și banală, cu năzuințe dintre cele mai comune și cu parcursuri pe care le înțelegi doar dacă vrei să vezi, să auzi și să empatizezi. Faptele istorice menționate, cele de la care pornesc dramele familiilor din carte (deci și ale copiilor lor, Noemie și Jacques), sunt aberante și jenante pentru rasa umană, și sper cu tărie că măcar atât învățăm citind, văzând filme, citind istoria la îndemână, cât să nu repetăm ceva atât de revoltător precum Holocaustul.
La fel ca-n alte cărți pe tema asta care m-au marcat, e șocant cât de încet și natural acaparează și își găsește justificări ura față de celălalt, cum drepturile și libertățile se pierd pe rând, insesizabil, și cum de fiecare dată se găsesc destui care să întoarcă privirea pentru că „nu e așa de grav” și „nu mă afectează pe mine direct”. Îți reconfirmi, după Cartea poștală, că răul absolut avansează deseori pe nesimțite. Existența lui Noemie este consemnată și de o carte autobiografică scrisă de Adelaide Hautval, pe care mi-am propus să o caut și să o citesc.
Mi se pare necesar, ca să nu vorbesc în termeni de obligativitate, să știm să vorbim corect despre greșelile noastre ca specie pentru că astfel pricepem grozăvia, învățăm să nu mai repetăm atrocități. La fel ca în Patria (despre care am scris aici), unde conflictele de grup sunt puse sub lupă, analizându-se oamenii implicați, cu bunele și relele lor, mi se pare că romanul de față oferă o perspectivă de ansamblu importantă asupra unor pagini de istorie despre care poate încă n-am priceput totul. Dacă tot leg de ce am mai citit și îmi urmărești recomandările, poate ajută să zic că există la un moment dat o secvență cu un copil care rătăcește ca în Pasărea vopsită (despre care am scris aici) și care are șanse să-ți frângă inima și să te revolte suplimentar.
Cartea poștală ne amintește, dacă mai era nevoie, că nedreptățile nu se încheie odată cu întoarcerea acasă a eliberaților din lagăre și încercările de reintegrare imediată a acestora: milițienii francezi își tatuează un fals număr pe antebrațul stâng și răspund coerent la întrebările anchetatorilor, spre deosebire de adevăratele victime, care sunt slăbite, epuizate, incoerente și scandalizate de umilința de a trece prin încă un interogatoriu.
Anne Berest reconstituie evenimente trecute într-un act de recuperare a istoriei personale, dar și de dreptate care li se face victimelor la aproape un secol de la dispariția lor „mascată” în cuvinte prin care statul francez își declină responsabilitatea față de moartea lor. Aici trebuie să amintesc de forța uriașă de construcție și deconstrucție a cuvintelor: nu doar în legătură cu statul care nu recunoaște că a trimis la moarte niște oameni, ci afirmă că sunt „persoane care nu s-au mai întors” acasă, dar și în felul în care sună jignirile față de un grup în urechile unei fetițe de 6 ani.
Mai mult, avem dovada că discriminarea aberantă și retrogradă transcende timpul: autoarea începe investigațiile legate de cartea poștală primită mai demult când fiicei ei i se spune la școală, de către un coleg, că nu se va mai juca cu ea pentru că familiei lui „nu îi prea plac evreii”. Forța limbajului este uluitoare, iar binele și răul pe care acesta îl poate contura, justifica și amplifica se întrepătrund deseori, în moduri dintre cele mai cinice. Inserturile din jurnale și documentele oficiale ori de familie nu fac decât să contureze ferm o poveste bine spusă, cu baze reale, care recuperează și onorează amintirea rudelor apropiate autoarei și care, pe măsură ce înaintezi prin carte, îți devin apropiate și ție, cititorului. Știu că pentru mine așa a fost.
Cartea poștală m-a făcut să vreau să intru în pământ de rușine pentru noi, ca specie, apoi să mă întorc în timp ca să repar sau să previn ceva. Cum asta nu se poate, m-am liniștit iar spunându-mi sincer că, atâta vreme cât avem remindere precum cartea asta, voi face și-n continuare tot ce ține de mine pentru a nu risca vreodată să repetăm trecutul.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.
Leave a Reply