Au trecut deja mulți ani de când am spus despre un roman că e cartea după care nu îmi voi mai reveni niciodată. Și-așa a fost până acum, când Epoca viciului m-a smuls complet din viața mea, violent și neașteptat de la primele pagini, și mi-a impus o nouă ordine a lucrurilor, o nouă serie de vieți pe care le-am trăit suprapunându-mă pe niște personaje care mi-au devenit, în câteva zile, mai apropiate decât mi-au fost mulți oameni reali de-a lungul vieții.

În primul rând, la Epoca viciului aș remarca densitatea și bogăția narațiunii – avem o proză intensă, cu personaje complexe și foarte bine conturate, pe care autoarea le trece printr-o mulțime de întâmplări care, indiferent de punctul din care începem să avem acces la ele, anunță o viitoare nenorocire, deși dublată de certitudinea unor bucurii presărate pe drum. Nu cred că am afirmat vreodată despre o carte că e „ca o gură de aer proaspăt”, dar aici se potrivește cum nu se poate mai bine: am găsit formulări și imagini clar poetice, construcții îndrăznețe, o sensibilitate a observației și totuși un cinism bine calculat, o narațiune complex stratificată, tot ce mi-a trebuit pentru a dizolva orice potențială rezervă față de carte.

În al doilea rând, India din roman devine o copie fidelă a ceea ce știm despre India reală, cu corupția absolut înfiorătoare și consecințele ei nu mai puțin teribile, cu nesiguranța în care oamenii se zbat până cedează și, din exasperare ori disperare, schimbă rolul de victimă sigură cu cel de prădător (care fie atacă și fură, fie violează și ucide sau, de cele mai multe ori, le face pe toate la un loc), aspirând ca măcar apropierea de unii dintre cei mai bogați oameni ai țării să le poleiască existența și să mai anuleze din nefericirile cu care vine sărăcia la pachet.

Mai mult, deși aparent împărțită doar în două, lumea din romanul scris de Deepti Kapoor nu e doar despre bogați și neavuți, căci pe aceștia din urmă îi împarte în atâtea alte categorii, toate angrenând și vieți ale apropiaților, sacrificându-le pentru a urca încă o treaptă sau, și mai tragic, pierzându-le pe acestea odată cu puținul avut. Mă gândesc aici la viețile care se schimbă radical și n-ai crede că se poate trece din rău în mai rău, când copiii scapă capra familiei, unica posesiune, pe teritoriul vecin, ceea ce duce la crimă și destrămarea eternă a familiei „vinovaților”, echivalând cu o condamnare divină absolut aberantă după ce descoperim că fiica este trimisă să se prostitueze, iar fiul este vândut unei familii care bineînțeles că-l exploatează, chiar dacă-i oferă o stabilitate pe care minorul o apreciază… până se ruinează totul într-o clipă.

Ajay, puștiul sărac lipit cu care facem cunoștință în prima parte a cărții, garantează că vei sta ca pe ace până la final – sau așa a fost în cazul meu, am tot sperat să-i fie bine, să treacă odată zilele lui de sclavie și, impulsionat de tot ce învață și află despre sine și despre lume, să descopere și formula secretă care să-l scoată din starea de fapt a lucrurilor. Asta pentru că durerea lui a fost credibilă, necazurile de asemenea, iar mie mi-a fost imposibil să nu mă las vrăjită de talentul cu care Deepti Kapoor a ilustrat o lume nouă, inspirată de una veche și reală, încă actuală, pe care a populat-o cu personaje croite și ele după chipul și asemănarea unora la fel de reale, sunt convinsă. Am putea considera un roman propriu-zis, de sine stătător, părțile care fac referire la Ajay, și am avea deja o capodoperă.

Nici Sunny, opusul lui Ajay în multe privințe, nu este ceea ce ești convins că crezi că știi că este până la final – autoarea pare să afirme și să demonstreze, prin fiecare personaj și situație, că acea stare de corupție și mizerie morală a înavuțiților pe seama altora este sinonimă cu decăderea iremediabilă, de parcă în fiecare astfel de om s-ar afla un miez stricat, niciodată reparabil, din care oricând poate să înflorească ceva atât de întunecat, încât să acapareze totul în jur, contaminând și consumând. Așa cum face Sunny cu slujitorul lui credincios, care se sacrifică pentru el, dar și cu femeia care îl iubește și pe care o sacrifică în numele vieții pe care e pe punctul de a o pierde: hainele de firmă câștigă în fața iubirii, parfumurile bune în detrimentul incertitudinii zilei de mâine, șirurile de mașini scumpe, cu șoferi și servitori de tot felul, sunt alese în locul dezmoștenirii.

Dar șochează totuși puritatea pe care pare că a avut-o cândva copilul ajuns acum bogat și la fel de corupt precum cei pe care-i contestă, chiar dacă visează și plănuiește zi de zi cum să reconstruiască o țară așa cum merită India să fie, spune el. Însă mie mi-a rămas în minte imaginea copilului pe care tatăl îl pune să-și aleagă cadouri pe care nu le primește niciodată, dar despre care află că au fost apoi oferite unuia dintre prietenii săi, tânăr care păstrează o impresie plăcută despre tatăl amicului siderat să remarce cât de puțin înseamnă el pentru propriul tată în comparație cu oricine altcineva.

Nu știu dacă viața ta de cititor mai poate fi la fel după ce ai citit Epoca viciului, mi se pare de la sine înțeles că trebuie să găsești undeva, în tine, rezervele de furie alimentate de ani de nedreptăți (și poate că anii 90 în România nu sunt tocmai departe de ce veți citi despre India anilor 2000), dar și resurse pentru a nu privi în jur și a nu acționa cu cinismul fără de speranță al unora dintre personaje. Trebuie să fie ceva mai bun măcar în unii dintre noi și-n lumea asta în general, nu știu cât și cum pot trăi într-o lume cum e cea de pe finalul romanului Epoca viciului. Dar de asta avem mare nevoie de astfel de cărți, cred eu, ca să ne reamintim de tot ce ne alcătuiește ca oameni și să facem alegerile care nu doar că nu vor răni pe ceilalți, dar să și facă lumea, pic cu pic, un loc ceva mai tolerabil, cu ceva mai multă speranță.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici. 

Dacă vreți și mai mult context, puteți urmări și interviul realizat de Cristina Stănciulescu cu Deepti Kapoor, autoarea romanului. E o discuție interesantă și necesară despre contextul social al cărții, despre „ce e real” de aici, unde intervine ficțiunea, fundalul noii Indii și întretăierea propriei vieți cu cele extravagante, ale copiilor bogaților țării, precum și durerile personale care au conturat-o pe Deepti Kapoor ca om, femeie și scriitoare, cum au fost morțile apropiate a două persoane foarte importante în viața ei, cea a tatălui și cea a primului ei iubit.

Facebook Comments