Am văzut cititorii recomandând Femeia cu fustă violet ca pe o lectură ușurică, de concediu și duminici petrecute-n parc cu cafeaua în mână, așa că am luat-o cu mine până la Timișoara și înapoi și am citit-o într-o după-amiază, la cafea. Și n-aș zice despre ea că a fost ușoară, ci doar că a mers foarte, foarte repede. Femeia cu fustă violet a apărut la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, în 2022, cu traducerea semnată de Raluca Nicolae. În Japonia a câștigat Premiul Akutagawa în 2019, anul apariției, iar în SUA a fost desemnată printre cele mai bune cărți tot ale lui 2019, la National Public Radio și Marie Claire, după care a devenit, doi ani mai târziu, cea mai bună carte a verii și la Oprah Daily, Elle, Chicago Tribune și altele.

E pentru prima dată când citesc un roman despre stalking atât de relaxat și aparent inofensiv. Pentru observatoarea ei, femeia cu fustă violet este o enigmă vie, e fluidă și misterioasă, greu de încadrat chiar și după ce începi să o cunoști tu, cititorul. Observatoarea este cea care ne dă informațiile despre femeie, o urmărește acasă „doar” pentru că o fascinează și face presupuneri despre locurile sale de muncă, mereu altele, îi face rost de cosmetice când bănuiește că nu mai are (și alege cel mai stângaci mod posibil pentru a i le oferi, prilej de alte încurcături), ba chiar și de un loc de muncă alături de ea, astfel încât să o aibă mai aproape, îi devine complice și salvatoare când lucrurile se încurcă după ce femeia-n fustă violet declanșează un șir de urmări legale ale faptelor sale – relația cu șeful, furturile de la muncă și poate chiar o crimă.

Dincolo de narațiune, cred că una dintre ideile cu care rămâi din acest roman este legată de aura stranie cu care îi înconjurăm uneori pe unii oameni, fără știrea sau acceptul lor, transformând distanța de la care îi vedem într-un filtru care distorsionează fără să știm ce anume prezintă distorsionat. Știm doar că exercită tot mai multă forță și fascinație asupra noastră, iar ei n-au habar de faptul că s-au procopsit cu observatori atenți ai mișcărilor lor de zi cu zi.

Foarte vag, această femeie cu fustă violet seamănă cu Ove al lui Backman (despre care am scris aici), deși am scăpat de senzația asta după ce i-am dedus mai clar vârsta femeii. Și dacă o poți cataloga drept mizantrop, măcar știm că nu e unul în etate. Asta și pentru că descrierea făcută personajului până pe la pagina 180 nu corespunde mai deloc cu vârsta dezvăluită apoi.

Ce nu mi-a plăcut e că romanul construiește o tensiune care parcă nu duce nicăieri (deși sunt drame amoroase, furturi, tentative de crimă, fugă de autorități etc.), ceea ce mi-a și prilejuit niște așteptări care n-au fost în acord cu ce a livrat (mai ales) finalul. Care e și neașteptat (am admirat asta), dar și ușor ilogic în comparație cu restul poveștii.

Cum spuneam, spre final misterul este înlocuit de absurd și am avut des impresia că autoarea a creat un personaj „pur” doar pentru a-l putea demoniza ulterior, dar chiar și-așa încheierea e tare simpatică și dă sens întregii narațiuni care-l precedă. Dacă v-a plăcut Tu, sunt șanse mari să vă placă și Femeia cu fustă violet, deși vă avertizez că este, din fericire, mult mai cuminte decât seria scrisă de Caroline Kepnes.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.

Facebook Comments