Iain Reid e unul dintre autorii al căror scris mă obsedează, nu mai e un secret acest lucru după ce am citit cu entuziasm Mă gândesc să-i pun capăt și FOE. Despre cea din urmă am și apucat să scriu, poți citi aici.
Rezumat
Într-un roman inspirat de experiența bunicii autorului și narat la persoana întâi, Iain Reid reușește o extraordinară demonstrație a modului în care funcționează mintea unei bătrâne care, după zeci de ani petrecuți în singurătatea apartamentului propriu, ajunge într-o instituție care i se dezvăluie drept suspectă de la o zi la alta. Intrat atât de bine în pielea personajului, ajungi ca și tu, cititorul, să te molipsești de acea paranoia continuă, să vezi semnele stranietății tot mai des și să empatizezi la fiecare pas cu bătrâna artistă Penny.
Cartea lui Iain Reid este, în același timp, o emoționantă meditație asupra bătrâneții și singurătății, a neputinței și a demnității, dar și a empatiei și solidarității.
Recenzie
Dacă ați avut vreodată un apropiat care s-a confruntat cu pierderea memoriei, cred că vă va fi familiar acest adevăr subiectiv al celui care uită: lumea se schimbă de la un moment la altul, realitatea poate să difere semnificativ, iar percepția bolnavului este de fiecare dată validă. Lumea este exact ce vede și experimentează el atunci, tot mai des fără legătură cu adevărul tău sau al altora din jur, cei neafectați de o astfel de boală.
Totodată, odată cu înaintarea în vârstă, descoperim în Ne răspândim, redefinim ce este important pentru noi și ce nu – multe lucruri demult esențiale sunt acum tot mai lipsite de însemnătate, fie că vorbim despre obiecte, fie că ne referim la amintiri sau oameni.
Bătrână și singură în apartamentul în care a trăit toată viața, Penny își lasă zeci de bilețele prin casă pentru momentul când va începe să uite, deși asta se întâmplă deja fără ca ea să fie complet conștientă de această realitate.
Încep să pierd intimitatea propriilor amintiri. E ca și cum n-ar fi ale mele, majoritatea. Nu mai cred în ele din toată inima, așa cum credeam pe vremuri și nu mai au aceeași greutate ca atunci.
E trist. Viața mea e tristă. N-ar fi trebuit ca odată cu vârsta și experiența să vină și limpezimea gândurilor? Dacă aș mai avea timp, aș putea să fac niște schimbări. Aș putea să învăț mai mult. Să lucrez mai mult, să pictez. Aș putea fi mai bună decât sunt. Asta regret cel mai mult. Să știu că aș fi putut fi o pictoriță mai bună, mai împlinită. Acum e prea târziu. Ajung la aceeași concluzie – nu mai am timp. Aș vrea să dau timpul înapoi.
Sting lumina. Incapabilă să dorm, îmi fredonez încetișor un cântec de leagăn. (pag. 22)
Penny nici nu prea iese, nici nu doarme, nu se odihnește, devine paranoică și are un accident în casă. În urma acestuia, Mike, cel care are grijă de ea verificând-o din când în când, o duce la un centru rezidențial pe care se pare că l-ar fi ales pentru ea partenerul ei de viață când acesta încă trăia, lucru pe care bătrâna nu și-l mai aduce aminte.
Alături de ceilalți trei vârstnici de la centru, Penny își redescoperă vigoarea temporară, îi face bine să se afle în preajma unora ca ea, doarme mult mai bine, redevine creativă și începe să picteze iar. Dar această realitate este continuu umbrită de sentimentul că centrul rezidențial nu e chiar ceea ce pare, că personalul este suspect, iar grija care li se poartă devine sinonimă cu atitudinea unor gardieni care îi păzesc pe deținuții fără opțiuni, dar hrăniți cu iluzia libertății.
Totuși, oricât de mult și-ar dori să fie la ea acasă, mai ales pentru că nu-i place atenția, Penny nu poate să nu observe beneficiile faptului că se află într-un astfel de loc – este hrănită cu altceva decât supa de roșii pe care și-o tot făcea acasă, are un program și are parte de socializare, comunică și i se propune să i se facă unghiile sau părul, aspecte pe care nici nu mai era conștientă că le neglija de multă vreme.
Îmi pironesc privirea pe tavanul gol, așa cum făceam în cea mai mare parte a nopților în apartamentul meu. Poate chiar am hotărât toate astea împreună. Poate că mi-am amintit de acest loc, despre planul pe care îl are pentru mine, înainte să moară. E posibil să fi uitat eu, de ce nu. Probabil că s-a întâmplat acum ceva vreme. Poate că n-ar trebui să fiu supărată din cauza asta. Ar trebui să mă bucur. Sunt aici acum. Oamenii sunt drăguți. Mâncarea e gustoasă. Patul e confortabil. (pag. 58)
Realitatea este că, în multe contexte, bătrânețea este înspăimântătoare, iar contemplarea eternității poate fi dramatic diferită de la un evaluator la altul, fiecare trecând posibilitatea aceasta prin filtre profund subiective și făcând ca totul să depindă de cine este cel care se gândește la eternitate și în ce punct al vieții se găsește.
Pentru îngrijitoarea sa, prelungirea vieții cu orice preț este miza supremă. Pentru Penny, calitatea vieții pare să conteze mult mai mult decât lungimea ei, iar ambele perspective sunt făcute la fel de valide de către autor și nici nu știu dacă cea care mi se pare mai cinică (viața cu orice preț) este într-adevăr terifiantă sau de-a dreptul genială.
Iain Reid este printre preferații mei la capitolul ce vizează crearea și susținerea unei tensiuni psihologice continue. În Ne răspândim, frica personajului se transmite la cititor și se apropie tot mai mult de irațional, deși își are rădăcinile în niște judecăți și corelații cât se poate de raționale.
La fel ca în celelalte două cărți pe care le-am menționat în introducere, Iain Reid se joacă cu percepția – și nu doar cu cea a cititorului, ci și cea a personajelor, dând dimensiuni suplimentare credibile narațiunii.
Vei rămâne, cititorule, și cu o mulțime de întrebări și dileme la finalul acestei cărți care reprezintă perspectiva necesară a celui care își pierde treptat memoria.
Printre ale mele se numără și: Viața trebuie să se întâmple cu orice preț? Chiar și cu cel al demnității celui care trăiește? Uitarea „ocrotește” bolnavul de realitățile vârstei înaintate? Mai mult timp înseamnă iad sau dimpotrivă? Ce înseamnă un moment și unde-l plasăm, ca importanță, într-un peisaj temporal nesfârșit? Bătrânețea uniformizează și duce la pierderea unicității? Ce te face, de fapt, unic? Și unde și când se vede această unicitate, când e ea (mai) relevantă?
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply