Ce face acum părintele cu care ai întrerupt orice legătură

Crescând într-o familie tradițională, ajungi să crezi că așa trebuie să fie: un părinte bun și blând, care te ascultă și te sfătuiește fără a emite judecăți sau pedepse, dorindu-și să fie mâna care să te sprijine spre orice îți dorești sau îți propui să faci cu viața ta, iar celălalt părinte, dacă nu e complet absent, e cel mult o figură autoritară absurdă și potențial violentă, în care înveți foarte devreme să nu ai deloc încredere și care, cu trecerea anilor, te cunoaște mai puțin decât vânzătoarea de la magazinul de la parter, ducând la subțierea în timp a legăturilor care poate mai atârnă de-un fir de respect nemeritat, poate s-au rupt deja de multă vreme. Asta e experiența mea și de asta mi-a reamintit și Stela, romanul Simonei Goșu.

Rezumat

Stela a apărut în 2023 la editura Polirom, în colecția Ego. Proză. E un roman în care personajul principal, o menajeră plină de opinii despre orice, este urmărită de-a lungul unei săptămâni din viață – are puțin peste 50 de ani, iar noi mergem cu ea la muncă de luni până vineri, în fiecare zi în casele clienților săi, familii de la care capătă fie o bârfă, fie semne de bunăvoință, fie un troller care nu mai trebuie altcuiva, iar sâmbătă petrecem mai mult timp cu familia ei, cu soțul care o adoră și fiul care pare să fie chiar mai departe de părinți decât sora lui, plecată-n UK de multă vreme și care nu se poate întoarce pentru a nu pierde custodia copilului.

Recenzie

Primele pagini – chiar zeci de pagini – m-au făcut să cred că Stela e doar despre menaj și teorii ale conspirației, o analiză tragi-comică a unei realități comune și recognoscibile din societatea românească actuală. Pe parcurs, simțind amestecat antipatia pentru opiniile tăioase ale Stelei (sigură că știe și ce nu înțelege, convinsă că toate femeile o invidiază și că totul îi iese excelent) și simpatia pentru un om care face ce și cât poate, am descoperit și complexitatea narațiunii, întrebându-mă constant dacă și cât e de conștientă de faptul că are convingeri naționaliste, homofobe, rasiste, xenofobe.

Pierzând o casă pe care o revendică proprietara care rămăsese fără ea în urma naționalizării, Stela trăiește „rușinea” de a fi nevoită să se mute la bloc, unde să fie deranjată de zgomotele străzii, unde face sex cu soțul rar și pe silențios, de teama vecinilor de după pereții subțiri. Idealizează trecutul în casa de pe Palisadei (inventariind case și vecini care mi-au amintit de Constantin, romanul lui Iulian Bocai) și se împarte între necazuri reale și unele închipuite – ia personal și ce se întâmplă altora, se implică trup și suflet în dramele celor din casele în care face curățenie, știe cine și de ce s-a operat, știe nesiguranțele care au stat la baza deciziilor, cine își trădează partenerul și cine își crește prost copiii.

E sfâșietor să observi opiniile legate de parenting pe care le are Stela, de vreme ce fiul cu care locuiește abia îi aruncă niște vorbe când se întâlnesc prin casă, iar fiica din UK nu-i mai răspunde la telefon. Ambii copii sunt mult mai apropiați de tată, un personaj care m-a intrigat prin blândețe și bunăvoință, disponibilitatea de a asculta, capacitatea de reflecție și adaptare (sunt câteva pagini în care Mircea rememorează relația cu soția și o face cu o maturitate emoțională care m-a impresionat – când sunt doar ei doi, aduc aminte de personajele mult mai în vârstă din filmul românesc București non-stop, cel pe care l-am văzut de 15-16 ori până acum și la care mă uit în fiecare an).

Stela poartă bârfele dintr-o casă în alta ca o vietate polenizatoare, dar păstrează secretul în legătură cu multe aspecte ale propriei vieți: ocolește subiectul încheierii bruște a carierei de la Depozitul de Carte, dă de înțeles că relația ei cu fiica este excelentă. Nu știe nimic despre viețile copiilor ei, așa că le dezbate pe cele ale altora, care vorbesc cu ea pentru că nici ei, la rândul lor, nu au părinți cu care să poată vorbi deschis.

Mircea e mai simplu și neconflictual, fără ambiții – în cel mai bun sens, lumea lui e alcătuită din munca la teatru și soție („Nu putea trăi fără teatru, dar nici fără Stela”); se întreabă dacă nu cumva a fost o piedică pentru femeia aceasta încărcată de nemulțumiri, care ia în calcul să facă o facultate doar pe principiul că „Ce, X e mai deșteaptă decât mine?” și care nu vrea să renunțe, din orgoliu, la casa care nu-i mai aparține.

Pe Stela am ajuns să o îndrăgesc ca pe un părinte pe care înveți, cândva și cumva, să-l ierți și să-l accepți pentru ce e, renunțând la speranța unui trecut mai bun.

Dacă te întrebi uneori ce face mama sau tatăl cu care ai întrerupt (aproape) orice legătură, cred că Stela îți va răspunde la o mare parte dintre curiozități: probabil că trăiește zi de zi întrebându-se de ce îți eviți părintele care a făcut totul pentru tine, ți-a vrut bine până în punctul în care a luat decizii pentru tine și te-a agresat tot din bune intenții, încă sperând să ai revelația că părinții trebuie respectați orbește doar pentru simplu fapt că te-au adus pe lume. Cartea asta, cred eu, te va face să-ți fie dor, dar și să-ți amintești toate motivele pentru care lucrurile stau așa și nu altfel în viețile voastre, ale noastre.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon. Astfel te înscrii automat și la extragerile lunare pentru premii în cărți.