„Cerul ca oțelul”

Sunt dependentă de narațiuni apocaliptice și post-apocaliptice, fie că ne referim la cărți, fie că e vorba despre creații cinematografice reușite sau discutabile. Probabil că dintr-o nevoie de control țin să iau în calcul fiecare posibil scenariu al unei eventuale decimări a rasei umane – asta-n cazul puțin probabil în care eu m-aș număra printre cei câțiva supraviețuitori. Așa că am citit multe dintre cărțile scrise pe această vastă temă, am văzut filme și seriale cât să-mi asigur coșmarurile pentru următoarele vieți.

Nu puteam rata, prin urmare, Cerul ca oțelul, romanul distopic al lui Cosmin Leucuța. A apărut în 2022 în colecția de scriitori contemporani de la editura Humanitas și cred că merită să-l pui pe raft și să-i faci loc în lista cu cărți de citit curând, asta dacă n-ai făcut-o deja.

Eu m-am bucurat de Cerul ca oțelul într-o zi caniculară, așteptând ploaia, cu stomacul strâns de suspansul sufocant și anxietatea dată de întâmplările din roman. Asta și pentru că Leucuța și-a asumat misiunea riscantă de a scrie despre un personaj central feminin care trece prin experiențe precum viol, threesome, motherhood și multe altele, dure și dureroase, pe care vă las să le descoperiți. Suspansul, în scenele în care se luptă pentru supraviețuire, mi-a amintit subtil de Apocalipsa lui Stephen King (despre care am scris aici).

Am avut senzația că personajul principal poate căpăta fețe ale eroinelor de pe parcursul sezoanelor din The Walking Dead. Poate că personajul principal feminin și fragil pe care-l bănuim la început e un fel de Carol când își pierde fiica înainte de a ajunge la ferma lui Hershel, dar evoluează într-o luptătoare capabilă de orice și seamănă izbitor cu Maggie din sezonul 11, și afirm asta mai ales dacă ne referim la gravidele cu mâinile și picioarele tăiate (din nou, vă las să descoperiți contextul pentru ambele, dar insist să le vedeți comparativ). Poate că-n rest, când e calculată și responsabilă, e un fel de Michonne (wanna be?).

Acțiunea este cumva recognoscibilă sau poate chiar relatable, dar nu clieșică, nu în acest sens. Ci mai degrabă ca o senzație de deja-vu într-un context periculos, când știi și nu știi ce urmează și ce ai de făcut pentru a te salva.

Cerul ca oțelul reușește să fie antrenantă și captivantă chiar dacă nu are multe personaje și-n ciuda faptului că e road novel, nu are monotonia pe care ai aștepta-o din descriere. Monotonie a drumului singuratic care este, în orice caz, compensată printr-o plasticitate incredibilă, ilustrând viu senzații, gusturi, mirosuri, amintiri etc. Și este, în opinia mea, cea mai bună carte de până acum a lui Cosmin Leucuța – e matură, relaxat scrisă, cu siguranță de sine și încredere în propria narațiune și în personaje.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.