Ernest și Célestine a apărut la Editura Paralela 45, în traducerea din limba franceză a lui Octavian Soviany, în anul 2023. Originalul, semnat de Daniel Pennac, a fost publicat în 2012 și reprezintă un tribut adus scriitoarei și ilustratoarei Gabrielle Vincent (pseudonimul literar al pictoriței Monique Martin), cea care a creat și consacrat personajele ursului Ernest și pe cel al șoricuței Célestine într-o serie care le poartă numele.
Cartea de față se adresează cititorilor cu vârsta de peste 9 ani, dar o recomand cu entuziasm de copil oricărui cititor, mic sau mare, puști sau adult, pentru o emoționantă conectare cu candoarea și naivitățile vârstelor fragede, dar și cu prieteniile imposibil de trainice.
Rezumat
Ernest și Célestine fac cunoștință când ursul o găsește într-un tomberon pe șoricuța speriată. Fiecare învățat să se teamă de specia din care face parte celălalt și să se evite, bazându-se pe prejudecăți pe care abia într-un târziu le conștientizează. Cei doi trec prin aventuri care îi pun în pericol, dar din care se salvează reciproc, învățând mai multe despre sine și celălalt și contribuind la o foarte interesantă familiarizare a micului cititor cu lumea cărților.
Recenzie
Condiția de alteritate este pregnantă chiar de la începutul romanului prieteniei celor doi. E o carte plină de suspans, e amuzantă și antrenantă și mi se pare excelent că poate să contribuie la familiarizarea copiilor cu unele noțiuni esențiale ce țin de literatură, asta pentru că întregul roman se desfășoară ca un dialog între Ernest, Célestine, autor și cititor, făcând referire și la elipse și fire narative. Sunt simpatice și trimiterile la dicționar (cum suntem îndemnați când citim despre stalagmite), precum și exercițiile de imaginație (necesare pentru vaporul-metrou, de exemplu).
Prietenia celor doi angrenează ideea de conformare (mai ales prin prisma nonconformistei Célestine, care e artistă și nu vrea să devină dentist, așa cum „trebuie” – de fapt, nici Ernest nu vrea să meargă pe calea care îi este impusă, cea de „judecător”), cea de alegere a drumului bun în viață și învățarea pe propria blană a unor lecții dure. Este, totodată, despre depășirea fricilor, și o mică incursiune în capcanele singurătății.
Odată cu Ernest și Célestine, și cititorul vede cum se poate raporta variat la fericire și la sensurile ei, cum aceasta poate fi complet diferită ca definiție și practică în tot atâtea moduri câte viețuitoare zburdă pe planetă, cum arată grija pentru lucruri și natură.
În loc de concluzie, vă las cu gândurile unor personaje episodice, pe care le adaptez doar puțin: urșii și șoriceii „sunt ca și noi: răi, buni sau nici răi, nici buni…” (pag. 186).
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply