Am ocolit o vreme cartea de debut a Ilincăi Mănescu doar pentru că nu citisem nimic despre ea. Așa se face că, într-o zi, mi-a căzut privirea pe coperta pe care am citit că e „o distopie ecologică queer”, iar această alăturare de termeni mi-a făcut pe loc promisiunea pe care n-am putut să o refuz: m-am apucat imediat de citit și n-am regretat o clipă. Copiii Ecosistemului s-a ținut de promisiune.

Într-o lume aparent ideală, în care misiunea Norei e să promoveze un implant cu o genă deosebită, divizarea societății devine un crater tot mai amplu între luxili și non-luxili, cei care și-au făcut implantul cu succes și cei care, dimpotrivă, nu l-au făcut sau nu l-au asimilat corespunzător, devenind astfel niște eșecuri, paria ale societății. Asta într-o primă fază, pentru că apoi se inversează polaritatea și eroii devin victime.

În centrul acestor întâmplări, dar cumva disociată de tot, ca un spectator, e Nora, o tipă care nu-și vede decât eșecurile care o marchează, în orice caz, dincolo de limite. Victimă constantă a amintirilor despre propriul trecut și a prezentului potrivnic, Nora eșuează în relația cu femeia pe care o iubește, în relația cu colegii de muncă și cu familia și, cel mai grav, în relația cu sine, adâncindu-se și mai mult, parcă făcându-le un favor celorlalți.

Am admirat la autoare capacitatea de a face accesibil cititorului un limbaj care nu este tocmai la îndemână muritorului de rând – aici se vede clar pregătirea ei în domeniul medical. Lupta pentru supraviețuire a personajelor se duce pe câte paliere vă puteți imagina: personal, profesional, social, comunitar, uman, interuman și chiar para-uman, aș zice eu, dacă ne referim la divizarea societății în cei implantați cu succes cu gena care îi face să lumineze și să își comunice, astfel, emoțiile și stările.

Sunt câteva scene violente pentru care simt nevoia să vă previn în avans: foarte bine scrise, tocmai de aceea credibile și cu care mi s-a părut extrem de ușor să empatizez. Așa că mi s-a făcut și greață, m-a luat amețeala, m-am bucurat că e ficțiune, mi-am amintit că granița dintre ficțiune și realitate e practic inexistentă, m-am panicat iar. Dar cred că se echilibrează senzațiile acestea odată citite pasajele erotice – care știm că-s greu de scris, dar care autoarei îi ies fără să cadă în penibil, ci dimpotrivă. Dă poveștii Norei cu Ilora o senzualitate bine dozată, cu un limbaj relatable și scene memorabile prin naturalețe și dezinhibiții.

De notat și că acesta e primul roman distopice queer din literatura română care e scris de o autoare queer, Ilinca Mănescu deschizând astfel o cale pe care sper să-și facă acum curajul să pășească tot mai mulți scriitori.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici. 

Facebook Comments