Cum am redevenit vegană. Despre revelația „Noi, carnivorii”, de Agustina Bazterrica

Noi, carnivorii este romanul de la Agustina Bazterrica pe care mi-am dorit să-l citesc încă de când a apărut la noi. Fără să știu despre ce e vorba, luându-mă strict după titlul atrăgător și după coperta care m-a intrigat.

Apărut în original în 2017, la noi a fost tradus în 2023 de Marin Mălaicu-Hondrari și publicat de editura Pandora M (Anansi Contemporan). Fără teama că voi fi acuzată că încerc să convertesc pe cineva la veganism, acesta va fi cadoul pe care-l voi face celor din jur în perioada următoare. Fără excepție.

Rezumat

După ce un virus duce la dispariția majorității animalelor de pe planetă și le face interzise consumului uman, lumea este pusă în fața găsirii alternativelor pentru nevoia de proteină – și o găsește tocmai prin creșterea și sacrificarea oamenilor după aceleași principii ca la animale (înmulțire controlată, experimente pentru cea mai bună carne, cea mai rapidă creștere, tăierea coardelor vocale, prețuri exorbitante pentru fetuși, nou-născuți și exemplare sănătoase etc.), preferând termenul de „carne specială”. Totul legal, la vedere.

Marcos lucrează la un astfel de abator și e foarte bun în ceea ce face ca manager-adjunct. Totuși, viața personală îl pune la încercare când este părăsit de soție, demența tatălui umbrește orice bucurie, iar un cadou de „calitate superioară” pe care-l primește într-o zi îi complică existența și mai mult, făcându-l să încalce legea.

Titlul în traducere și coperta mi se par foarte potrivite

Recenzie

E dificil să găsești tonul și unghiul potrivit din care să vorbești despre Noi, carnivorii. Romanul este demență cap-coadă și se poate dovedi a fi, în funcție de cititor, revoltător, dezgustător, revelator, anticipativ, corupător și-n multe alte feluri, poate chiar valabile simultan.

Există „cuvinte care mușamalizează lumea”, dar există și unele care sunt „convenabile, aseptice” și, mai mult decât orice, legale. Folosirea celor potrivite protejează și încadrează într-o anumită categorie socială, în vreme ce cele nepotrivite sunt sinonime cu condamnarea la moarte (Abatorul Municipal, unde sunt procesați mecanic cei care încalcă legea). Partea asta despre importanța limbajului folosit și cum el face diferența între viață și moarte mi-a amintit de O mie nouă sute optzeci și patru a lui Orwell, iar la început, din frământările personajului principal și din claustrarea și însingurarea lui antisistem, am crezut că avem de-a face cu o situație a la Fahrenheit 451.

Am văzut repede că anomalia poate deveni normă dacă suficient de mulți membri ai societății găsesc justificări – așa cum e aici nevoia de proteină din „carnea specială”. Nu vorbim de crime, iar exemplarele sacrificate nu sunt oameni pentru că, destul de simplu și convenabil moral și legal, acestea nu au nume, ci sunt doar numere în serii de loturi pregătite anume pentru consumul celor care își permit carne proaspătă și delicii din fetuși, gravide și celebrități care se lasă vânate în speranța ștergerii datoriilor.

El nu îi zice carne specială. El folosește un limbaj tehnicizat când se referă la chestia aia care e un umanoid, dar niciodată nu va ajunge să fie o persoană, la ceea ce e mereu un simplu produs. Se referă la numărul de capete de procesat, la lotul care așteaptă să fie descărcat, la procesul de sacrificare unde trebuie respectat un ritm constant și bine ordonat, la excrementele care trebuie vândute drept îngrășământ, la zona de procesare a intestinelor. Nimeni nu are voie să le spună oameni, căci asta ar însemna să le dea identitate, li se zice produs sau carne sau mâncare. Dar el nu le zice așa, el, cel care ar prefera să nu-i numească deloc. (pag. 18)

Trecerea la carne umană îi face pe oameni, credibil, să reacționeze diferit. Reclamele de adaptează celor care îmbrățișează schimbarea, în vreme ce alții protestează sau se rup de realitatea pe care refuză să o accepte și fug ori se sinucid.

Ori, dacă se împotrivesc dincolo de lege, ajung să fie procesați mecanic la Abatorul Municipal și să hrănească populația sau pe Hoitari (cei mai săraci membri ai populației, aproape sălbăticiți în abrutizarea lor, care devorează stârvuri neconforme aruncate peste garduri de abatoare sau care atacă dricurile mortuare ca să fure morții proaspeți pentru a se hrăni, ceea ce îi determină pe specialiști să aleagă mașini obișnuite pentru transportul defuncților care acum trebuie să fie băgați la crematoriu în prezența membrilor familiei, care-l văd prin sicriul transparent).

Etic vorbind

Ar fi un understatement să zic că această carte este despre canibalism. Strict etic, romanul Agustinei Bazterrica poate fi citit în zeci de interpretări.

Putem discuta aici de la dilemele privind consumul de carne de orice fel. Nu-i așa că facem cam același lucru când decidem că Azorel nu e de mâncat pentru că-i al nostru, e animal de companie în care am investit sentimente și jucării, dar că o vită anonimă merită stelele Michelin aduse localului în care se poate servi pentru modul exemplar în care a crescut și a murit ca să satisfacă papilele celui care și-o permite?

Care e punctul în care începe dezumanizarea și ce am face noi, vegani sau nu, dacă ne trezim într-o zi în acest univers distopic în care toată proteina animală mai poate veni doar de la oameni? Ar mai fi imigranții în siguranță? Cei fără documente, fără locuințe, fără posibilitatea de a se apăra, așa cum sunt persoanele (din medii) vulnerabile ori femeile ori copiii? Am mai fi noi fideli principiilor la care ținem acum, când avem mai multe variante dintre care să alegem și când, din fericire, încă preferam proteina vegetală și cercetarea pentru cărnuri sintetice?

Putem discuta și despre fața cinică a comerțului – animalele care astăzi se consumă sunt crescute și comercializate exact ca oamenii din romanul Noi, carnivorii. Chiar este legal și moral acest tratament care atentează la integritatea unei alte ființe care nu își poate da consimțământul pentru a deveni hrană pentru cineva?

Putem vorbi, desigur, și despre soarta dintotdeauna a femelelor – și aici, ele sunt exploatate suplimentar. Sângele lor este la mare preț, de exemplu, deoarece exemplarul este apoi compromis, deoarece sarcina se pierde. Multe sunt doar incubatoare umanoide, stau întinse pe mese și nu mai au brațe și picioare deoarece „în multe crescătorii acesta este modul de a le imobiliza pe cele care își ucid fătul lovindu-se cu burta de gratii, renunțând să mai mănânce, făcând orice pentru ca acel bebeluș să nu se nască și să moară într-un abator. De parcă ar ști, se gândește.” (pag. 33)

E dificil să dai peste un roman care nu îți menajează deloc sentimentele, sensibilitățile și așteptările. De la un capăt la celălalt, Noi, carnivorii nu are pic de bunătate pură, este un lung șir de dovezi ale dezumanizării și, mai mult, a diabolicei puneri în slujba propriului interes meschin a tuturor calităților cu care ne-a înzestrat evoluția.

Mi-am dorit cu disperare ca finalul să-mi redea speranța, ca personajul pe care-l credeam preferat să facă alegerea „corectă” din punctul meu de vedere, însă m-a dezamăgit și revoltat într-o manieră pe care am luat-o drept afront personal și o dovadă a egoismului, fricii și lipsei de verticalitate a acestuia. Dacă o citiți, să nu sperați la lucruri „bune” și nici la alegeri limitate dihotomic, deși aș adăuga că zonele gri tot maculate sunt.

După vreo 6 ani în care am încercat fără pic de greutate viața de vegetariană și apoi vegană, Noi, carnivorii mi-a amintit de toate argumentele morale pentru care alesesem viața aceea și m-a făcut să renunț iar, sper că definitiv, la produsele de origine animală.

Nu vreau să vă conving că alegerile voastre alimentare sunt extraordinare sau greșite, însă vreau să vă îndemn să nu ratați un roman pe cinste: Noi, carnivorii, pe care l-aș compara, mai ales la nivel de credibilitate, cu Povestea slujitoarei. La fel ca Margaret Atwood, cred că nici Agustina Bazterrica nu a trebuit să inventeze prea mult, toate acțiunile care s-ar putea să vi se pară respingătoare au existat, la un moment dat, în istoria noastră de locuitori ai acestei planete. Ea doar le-a pus împreună într-o ficțiune care redă o realitate posibilă și, zic eu, probabilă.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.

Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon. Astfel te înscrii automat și la extragerile lunare pentru premii în cărți.