Viața e a mea este debutul în proză al Emiliei Faur și a apărut în 2023 la editura Polirom, în colecția „Ego. Proză”. Așa cum remarcă Ștefan Manasia pe coperta a patra, este un roman feminist „agresiv cu prostia și comoditatea care se depun (mai totdeauna) în noi”, în special în relație cu ideile de maternitate, parenting și feminitate pe care le are publicul larg.
Personajele nu își menajează deloc cititorii – și nici realitatea. Trăiesc intens și analizează, în cele mai multe dintre cazuri, trăirile și senzațiile care le testează capacitățile. Mi-a plăcut că toate capitolele (pe care cred că le poți citi și ca proze scurte) sunt tăiate foarte bine, perfect „decupate” din acel ”bigger picture”, astfel încât lasă cititorului libertatea de a alege dintr-o multitudine de variante pe cea mai plauzibilă drept context – abia la final le vei uni pe toate ca într-un puzzle imperfect și vei înțelege ce s-a întâmplat.
Femeia și condiția ei de „cuptor”
Printre temele mari abordate (maternitate, sexualitate, iubire, viață și moarte, parenting, violență domestică și abuz) se remarcă și cum, între chirie și copil, provocările sarcinii și paradoxurile ei, familie și lipsuri, „nu are rost să te cerți pe sărăcie” (pag. 16) și că e greu să faci ce-ți place și să câștigi bani.
„Condiția de cuptor” a femeii m-a impresionat cel mai mult, cred, o sintagmă pe care o voi asocia multă vreme cu Viața e a mea, din cauza insensibilității și a lipsei educației în raport cu modul de a trata o femeie însărcinată, precum și pe una care a pierdut o sarcină, toate marcate de pretenția ca femeia să existe „fără să deranjeze realmente”. Predomină lipsa valorificării corecte de sine și a evaluării pertinente din afară, dar și câteva feluri în care parentingul se poate poziționa în raport cu diferențele de sex și atributele de gen ale copiilor.
Chiar dacă pe alocuri mi s-a părut inegal stilistic, m-a deranjat alegerea nefavorabilă a unor timpuri verbale (diferite pentru același plan temporal) și am remarcat câteva alegeri nefericite de cuvinte (îi place groaznic, mestecă în oală, își mângâie stomacul), aceste inconveniente s-au dovedit a fi mici și nu m-am putut abține să nu notez pe carte, în repetate rânduri, cât de bine s-ar potrivi unei adaptări cinematografice. Sper ca Viața e a mea să devină cândva film, sunt sigură că ar fi unul premiat la festivaluri și cu viitor lung pe Netflix!
Roman clar feminist, vag polițist
Astfel, sexualitatea cuplului este omorâtă de condiția de părinți a celor doi, ceea ce dă naștere unei mulțimi de întrebări valide: „O să mai pot face sex? O să mai simt plăcere? E vina mea? E vina lui? Oare nu-l mai iubesc? Nu-l mai doresc? Ne-am plictisit unul de altul?” (pag. 88-89). Toate acestea în vreme ce ipocrizia societății față de maternitate își înfige colții tot mai adânc: să arăți de parcă n-ai fi născut și să te comporți de parcă le-ai putea face pe toate.
Am apreciat că tușele polițiste sunt suficient de subtile încât să te țină prins în narațiune, dar nu domină cartea (și aici chiar nu dau spoilere), că se simt dureros referirile la necesitatea educației emoționale (mai ales în părțile despre negarea depresiei, dar nu numai) și că avem și cupluri de același sex, asigurând o diversitate care face romanul și mai credibil, și mai relatable. La fel cum mi se pare și lupa aplecată asupra stigmatizării prostituției (cu lucrătoarele sexuale care sunt mereu vinovate, mereu suspectate de orice rău real sau imaginar). Și e excelent finalul-manifest care încheagă tot.
S-ar putea ca Viața e a mea să ți se pară brutală, vehementă și exagerată. Sau cel puțin unele dintre personaje. Și eu zic că e foarte bine că este așa. Aducerea în discuție a unor adevăruri și realități personale reprezentative poate fi incomodă și dură, dar asta nu o face mai puțin necesară, ci dimpotrivă. Sper să se discute mult despre cartea asta și chiar mai mult despre ce abordează ea, ca să pricepem mai bine ce înseamnă și cum se simte „să locuiești în tine ca într-un dușman”.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply