După ce am citit Oameni mari, am stabilit că pe Maria Orban o voi căuta și o voi citi oricând va mai publica ceva, orice, și inițial m-am lamentat că am așteptat prea mult pentru următoarea ei carte, însă Toată dragostea dintr-o fotografie arsă (editura Nemira, imprintul de ficțiune n’autor, 2023) m-a convins de la primele pagini că a meritat toată așteptarea. Asta ca să nu zic că știu, rațional știu că scriitorii nu-mi datorează nimic mie, cititorului, cu-atât mai puțin să livreze patru romane pe an, cât aș citi eu de la cei care-mi plac.
Rezumat
Leia este librar, mamă de adolescentă și fiica unei femei distante și exigente, cu care nu a avut și nu are o relație ideală. Romanul explorează relația dintre aceste trei generații de femei și o face în contextul în care Leia crede că face ce trebuie cu și pentru fiica ei, însă descoperă rănită cum aceasta se îndepărtează de ea, totul în timp ce bunica fetei apare mai mult din amintiri dureroase, fiind la spital, internată și rareori capabilă să comunice coerent.
Fundalul acestor reparații relaționale, pe care Leia oricum nu știe cum să le facă și nici nu prea vrea, relația ei amoroasă se diluează tot mai mult, iar un sentiment de ratare și disconfort melancolic predomină indiferent de context.
Recenzie
Mi se pare oarecum insensibil să scriu despre Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, chiar dacă e ficțiune, e roman. Simt că am fost lăsată să pătrund într-o realitate necenzurată și sensibilă, fragilă și totodată reprezentativă pentru un șir de generații de femei din spațiul românesc. Femei despre care e greu, dar necesar să citești. Așa cum și pentru Leia (sau Elena, cum încă îi spune mama sa) e neplăcut să fie criticată de mama sa, chiar și când aceasta tinde să aibă dreptate:
Ești dependentă de bărbatul ăsta, cum te sună, cum alergi. Ca un câine fără stăpân. Mai întâi replica maică-sii a rănit-o, apoi s-a obișnuit cu ea, la patruzeci de ani nu mai vrea gesturi mărețe. Îi place tocmai pentru că e egoist și sigur pe el. Poate că a ajuns chiar genul de femeie pe care l-a urât în tinerețe, mereu în căutarea unui bărbat de care să se atașeze, așa cum pui un stick într-un laptop sau un…, sau tu, Elena, ești defectă, eu nu așa te-am crescut, nu știu ce se întâmplă cu tine. (pag. 13-14)
Toată dragostea dintr-o fotografie arsă (re)definește noțiuni elementare: realitatea prin filtre obiective și subiective, fericirea, furia, intimitatea, iubirea, datoria, vina.
Dacă la început am crezut că Leia este doar visătoare, pe parcurs mi-am dat seama că felul în care evită realitatea pentru a trăi în cea din capul ei este îngrijorător („Era mai simplu în viața visată decât în cea reală. Îi ajungea un gest de la care să pornească un film întreg. Îi rula în cap și asta o făcea fericită.”, pag. 20). Dar Leia nu merge la psiholog, nu discută nici cu iubitul absent, nici cu fiica tot mai rece, nici cu colegii de la librărie. Se face tot mai insignifiantă și rulează-n minte toate situațiile în care mama i-a arătat că nu i-a păsat decât de sine însăși, încă de când Leia era mică-mică și cerșea puțină atenție, puțină iubire de la un părinte care cred că s-ar numi indisponibil emoțional.
Cea care nu a știut să-i fie mamă în copilărie este, la bătrânețe, tot într-un rol incompatibil („De când se încolăcește ca o liană de viața ei. Ce poți să faci, prințesă Leia, cu o mamă aproape copil? Și imaginea asta o năucește în fiecare zi”, pag. 27).
Leia se ține ocupată cu librăria, atelierele cu copii, fotografia și plimbările pentru că „spaimele și furia cresc mai repede când e liniște” (pag. 28) și pentru că face totul „de parcă, frecând parchetul ăla, ar fi reușit să șteargă și nebunia din capul maică-sii” (pag. 51).
Deși „se pregătește pentru moartea maică-sii de câțiva ani încoace” (pag. 29), vestea că asta este o posibilitate reală îi declanșează aceeași furie (eu am o teorie personală, apropo de asta, nu știu dacă existența ei e validată de vreun specialist, că trecem un pic mai lin peste dispariția părinților cu care am avut o relație bună – cu ceilalți e implicată mult mai multă furie pentru că odată cu ei dispare șansa de a mai spera să repari vreodată ceva). Dar Leia nu vrea să fie ca mama ei, „ea e o mamă care înțelege” (pag. 33), așa că face tot ce poate pentru Ioana, fiica ei… care oricum îi trădează speranțele de a-i fi apropiată („Și când vrea să-i spună ceva, îi lasă mesaje vocale pe WhatsApp, ce dialog e ăsta?”, pag. 33).
M-a înduioșat și enervat deopotrivă să văd cât sunt de dispuși unii părinți să modifice realitatea ca să pară, în ochii celorlalți, vecini sau prieteni, că (mai) au o relație cu copiii lor (iar lucrul ăsta mi-a amintit de Stela, despre care am scris aici). La fel și când m-am gândit la părinții care pretind ce (nu) au oferit urmașilor lor când aceștia erau mici (timp, atenție, grijă).
Senzația de eșec continuu cu care se confruntă Leia este prezentă, cred eu, din cauza neputinței care se așază pe rănile vechi, încă deschise. „Suntem iar de o parte și de alta a lucrurilor, niciodată împreună” (pag. 47) se aplică și-n cazul relațiilor mamă-fiică, nu doar când e vorba de Tudor, iubitul mai mult absent. Pare că nu știe să facă, să acționeze, ci doar să i se întâmple, să fie martor și receptor, navigând printre tâmpeniile traumatizante pe care le zic uneori părinții („mai bine muream eu, să vezi ce bine v-ați fi descurcat”, pag. 60).
Mama din copilărie este echivalentul unui Dumnezeu rece, rău și neiubitor („Vina asta ca o gaură neagră o absoarbe în timp ce așază cărțile pe rafturi. O să te vadă Doamne-Doamne, Elena, i-ar zice, asta era ultima amenințare când era copil. Și-și închipuia cum maică-sa se transformă într-un bătrân imens, cu barbă albă, lungă și cu ochi răi, care se uită la ea din cer și, când deschide gura, o înghite”, pag. 68).
„Femeia care a avut o viață despre care ea nu știe mare lucru” (pag. 88) rămâne un mister și pe patul de moarte, chiar dacă fiica știe, doar realist și obiectiv, care e starea de fapt a lucrurilor: „Ești om mare, Leia, nu ai nevoie de nicio mamă care să te ierte și să-ți spună te iubesc, ea are nevoie de tine și tu nu știi ce să faci” (pag. 89).
Pentru cine e cartea asta
Dacă citești romanul acesta pentru a găsi răspunsuri și rețete ușoare, te dezamăgesc de pe acum, eu cred că e imposibil să găsești lucrurile acestea într-o carte bună. Găsești, în schimb, inspirația de a-ți da voie să folosești, la început cu stângăcie și multe ocolișuri, o hartă interioară a tuturor denivelărilor care te-au făcut exact cine ești în clipa de față. Și de-acolo, conștient(ă) de condiții și contexte, să cauți cele mai potrivite direcții pentru viitor. De la Leia vei fi învățat, zic eu, câte lucruri (nu) se pot ierta unei mame și ce dau mai departe copiii adulți ai căror părinți nu și-au arătat niciodată iubirea.
Dacă ți-au plăcut Matriarhat, Cartea Reghinei și Trilogia sexului rătăcitor (poți citi despre ele aici), dacă ți-a plăcut Tot ce i-am promis tatălui meu (despre care am scris aici), garantez că va fi pe gustul tău și Toată dragostea dintr-o fotografie arsă.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Da, sunt convinsă că fiecare o citește diferit, e și normal. Sunt tare de acord cu ideea că e un bun pretext pentru a pune sub lupă propriile relații cu părinții. Și nu pot decât să sper că, de va fi cândva cazul, să pot adopta și eu deschiderea de care spui în relația cu copiii – sper să nu uit cum a fost pentru mine, când n-am avut parte de ea, și să nu uit nici de toate cărțile astea.
Am citit-o recent, nu i-am găsit toate aceste profunzimi enumerate aici. M-au enervat multe lucruri, în special naivitatea Elenei, dar ulterior, citind câteva dintre poveștile de psihoterapie ale lui Irvin D Yalom (din “Mama și sensul vieții”), constatarea comună a fost ca toată viața de adult alergam după aprobarea mamei. Ca în viațǎ, ma enervează lipsa confruntărilor și trǎitul în suspensie. Oricum, este un pretext bun de a pune sub lupǎ propriile relații cu părinții.
Cu ce am rămas în schimb, mamǎ fiind la rândul meu: cu brațele deschise mult și des copiilor mei, când o cer ei și spontan și oricând.