Depresia și mirarea în fața a tot ce trăim. „Gândește-te că nu mai sunt”

Prefer să ajung mai târziu la cărțile extraordinare, bineînțeles, decât să nu ajung niciodată. Nu știu cum am stat atâta vreme cu Gândește-te că nu mai sunt în casă, când mi-ar fi prins atât de bine în multe momente grele, dar acum am pus-o pe lista aia cu cărți pe care le recomand mult și des – mai ales celor care au certitudini despre cum ar trebui să își trăiască alții viața, despre ce trebuie să facă oamenii cu depresie sau alte provocări de ordin psihic, despre ce și cum e „greșit” la homosexuali. Cartea asta, cred eu, poate să îți demoleze și să-ți reașeze ceva din structura ta morală, să te facă mai empatic fără a vrea vreo clipă să aibă un ton moralizator.

Rezumat

Gândește-te că nu mai sunt e scrisă de Adam Haslett și a apărut în 2016 în original, iar în 2020 la noi, în colecția ficțiune fără frontiere a Editurii Paralela 45, în traducerea Alexandrei Turcu (excelentă și ca poetă, apropo). Narațiunea urmărește perspectivele și vocile a cinci personaje: părinții și cei trei copii ai lor. Suntem purtați în spațiu (UK și SUA) și timp (din anii ‘60 până spre zilele noastre), trecem prin depresie cruntă și iubire care ar vrea să poată salva ceva din celălalt, prin iubirea de cuplu și cea părintească, prin eșec și înțelesurile succesului.

Astfel, în anii ‘60, John e internat din cauza depresiei – logodnica lui, Margaret, atunci află despre acest fapt ce are toate șansele să devină o problemă pentru viitoarea familie. Nu își abandonează iubitul, ci dimpotrivă, iar peste ani suntem martorii urmărilor acestor decizii luate cu mult timp în urmă.

Recenzie

Depresia face ca lentila să treacă, aproape cinematografic, de la tată la fiu și înapoi. Se infiltrează în viețile celor din jur, afectându-i și pe ei, bineînțeles, și făcând (aproape) imposibile unele dintre cele mai de bază acțiuni și realități.

În vreme ce unul dintre copii „moștenește” depresia părintelui, altul trece de cealaltă parte a „baricadei” și devine psiholog (își tratează fratele ca pe un pacient, fără să vrea, are grijă de el dincolo de limite, în vreme ce în relația de cuplu alege pe cineva „care mă va scăpa de familie, în loc să o imite”) și cel de-al treilea devine jurnalist (puternic influențat, în creșterea sa intelectuală, de mintea extraordinară a fratelui cu depresie, care e ca o enciclopedie de muzică și chestiuni social-culturale).

Dincolo de provocările pe care le aduce depresia, Gândește-te că nu mai sunt poate fi citit și ca un roman despre recompunerea familiei după sinucidere – rolurile membrilor se extind și se strâng pentru a-i face pe aceștia să se potrivească în golurile rămase. Ceilalți copii adulți preiau rolul de părinte pentru fratele depresiv (și care are de înfruntat, prin urmare, și probleme conexe: unde și cum locuiește, ce face cu studiile, problemele în care-l bagă obsesiile pe care le face pentru anumite femei etc.) și-l ceartă, îl monitorizează, îl ajută după propriile puteri.

Am remarcat durerea, fragilitatea și vulnerabilitatea care m-au făcut să compar Gândește-te că nu mai sunt cu O viață măruntă, pe măsură ce Michael avansează într-o spirală care-i acaparează psihicul tot mai puternic, incapabil să-și dozeze muzica și medicamentele.

Fratele lui, care își duce existența dificilă financiar conștient de privilegiul heterosexualilor, pe care el nu-l are, își ia angajamentul uriaș de a recupera amintirile lui Michael și, astfel, de a-l recompune pe acest om căruia depresia și medicamentele i-au răpit nu doar bucuria de a trăi sau curiozitatea, ci și bucăți din sine, din amintiri și reacții.

Cel mai mult mi-a plăcut – și aici știu că am o părere extrem de nepopulară – că Adam Haslett aduce în discuție limita etică a suferințelor pe care ar trebui să le îndure un om, precum și faptul că-n general îi salvăm pe ceilalți pentru noi înșine, fără să auzim clar ce își doresc ei, fără să-i ascultăm măcar, știind totuși că e posibil ca bolnavul să își dorească altceva, dar prioritizând viața cu orice preț.

Părerea mea – nepopulară – e că prefer să fiu lăsată să decid când vreau să „demisionez” din viață, cum spune un personaj, și mi-ar plăcea să apuc ziua în care stigmatizarea sinuciderii și a afecțiunilor psihice nu va mai fi altceva decât amintire.

Ultima propoziție din roman este o posibilă cheie care să descifreze aproape tot sensul vieții: mirarea în fața a tot ce s-a întâmplat, bun sau rău, este o caracteristică atât de umană, naturală și de folos, dar de care nu suntem cu toții capabili, din păcate, cedând înverșunării care ne cuprinde de fiecare dată când ne încearcă regretul care mocnește sub orice afirmație sau gând care începe cu „dacă”.

Gândește-te că nu mai sunt e o mărturie onestă și emoționantă despre depresie și vinovăție, ereditate în afecțiunile psihice, sinuciderea, homosexualitatea și privilegiul heterosexualilor, despre a fi părinte și a fi copil, despre inadecvările în relațiile cu cei din familie (dacă v-ați întrebat vreodată de ce ne hrănesc aproape cu forța părinții când îi vizităm acum, la vârstă adultă, veți găsi aici un posibil răspuns). E foarte plăcută la citit, chiar dacă realitățile personajelor o fac greu, tare de digerat. Iar asta nu face decât să-i sporească din farmec.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.