Fată, femeie, alta este cartea care mi-a facilitat primul contact cu munca literară a scriitoarei Bernardine Evaristo și totodată cartea care m-a cucerit și fascinat și m-a făcut să o pun în topul scurt al preferatelor mele din toate timpurile (am scris despre ea aici). Astfel că nu se putea să trec indiferentă pe lângă Manifest: despre cum să nu renunți niciodată, publicată în 2023 la Corint Fiction și scrisă după ce autoarea a primit, în 2019, premiul Booker.

Voiam să aflu mai multe despre biografia din spatele unei voci atât de puternice și convingătoare pentru feminista din mine, deși îmi era evident că Evaristo nu este doar atât, iar structura cărții a făcut experiența și mai plăcută pentru că este astfel organizată încât fiecare dimensiune relevantă are partea sa de podium atunci când îi vine rândul, deconstruind pentru sine și cititori o viață întreagă. Folosesc pentru subtitlurile din recenzia mea chiar titlurile capitolelor din carte.

1. Moștenire, copilărie, familie, origini

Cele mai importante pentru a începe trasarea unui parcurs, originile și începuturile vieții sunt și-n cartea de față explorate și, pe cât posibil, puse sub lupă. Asta pentru că mama Bernardinei este din UK, familia ei are rădăcini cunoscute urmașilor, dar pe partea paternă devine totul mai complicat: sosit în UK din Nigeria, istoria familiei sale e mai greu de urmărit, iar multe rude sunt pierdute pentru totdeauna. De altfel, tatăl este cel care are o influență decisivă asupra ei din atât de multe puncte de vedere, în vreme ce nici moștenirea din partea mamei nu este deloc de neglijat.

Autoarea povestește cum a fost să fie singura familie mixtă într-un cartier de albi, discriminarea și rasismul de pe stradă și de la școală, apoi ce a internalizat – chiar amintește cum, la un moment dat în copilărie, are tendința să traverseze dacă-și zărește tatăl în depărtare, ca să nu fie nevoită să se oprească și să vorbească cu el, să nu fie asociată cu cineva și mai închis la culoare.

Am adorat fiecare rând în care autoarea recunoaște tot ce a crezut și-a fost greșit și am apreciat că a făcut o actualizare a credințelor sale, a convingerilor pe care și le-a schimbat învățând tot mai multe despre sine și lume. Și-a acceptat limitările pe care le-a observat și apoi a căutat să învețe de unde vine fiecare, cum și dacă îi este ceva de folos, ce se poate schimba și cum anume.

2. Locuințe, apartamente, încăperi

Făcând trimitere clară la O cameră doar a ei a Virginiei Woolf, în acest capitol din Manifest Evaristo face totodată un inventar al caselor pe care le-a tranzitat: de la cele părintești (cu minusurile casei uriașe și dărăpănate, pe care tatăl nu reușește să o întrețină și pe care o poartă sigur pe drumul spre ruină – de exemplu, ține o cadă sprijinită de un perete vreo 30 de ani și nu o montează, deși în casă au mai multe băi, dar nu le face funcționale pentru cei 8 copii ai familiei) până la chiriile pe care le-a împărțit cu parteneri sexuali sau nu, dar mai ales camere și case în care s-a bucurat de propria companie, când a scris cel mai mult, a avut libertatea de a se concentra pe propria creștere.

3. Femeile și bărbații care au venit și au plecat

Aici m-a prins sinceritatea, deschiderea cu care Evaristo nu se sfiește să recunoască importanța unui oarecare tumult pe plan amoros, curiozitățile pe care și le-a satisfăcut, capcanele în care a căzut din iubire sau dependență, relațiile pe care și le-a dorit, dar pentru care nu și-a putut sacrifica munca (una sănătoasă cu o femeie din Amsterdam, de exemplu) și cele care au făcut-o să-și pericliteze munca și statutul (prea mulți ani alături de The Mental Dominatrix, o femeie care are dublul vârstei ei și se impune prin orice mijloace, își umilește iubita mai tânără, îi critică constant munca și o izolează de toți și toate).

Esențial acest capitol atât de personal, în opinia mea, pentru că demonstrează cum relațiile ne influențează nu doar munca, ci și felul de a fi, iar pentru creatorii de orice fel este inevitabilă inserția cotidianului în artă.

4. Teatru, comunitate, spectacol, politică

Cum tot ce facem se leagă în noi de ce-am mai făcut și determină ce vom face, această sferă ocupațională a lui Evaristo nu putea lipsi din carte: recunoaște meritele indiscutabile ale teatrului, felul în care acesta i-a oferit un mediu în care să (se auto)cunoască, în care să crească și prin care să lege prietenii, în ciuda unor exemple clare de discriminare de care are totuși parte în lumea spectacolului pe care îl joacă, îl scrie sau îl organizează (alături de Paulette Randall și Patricia St Hilaire, ea fondează Theatre of Black Women, prima companie de acest gen din Marea Britanie).

Importanța comunității, din nou, capătă și mai mult sens în acest context, iar zona politică nu poate lipsi, din păcate (autoarea mărturisește cum, de la dorința de a afla totul despre moștenirea africană implicată de statutul ei birasial, ajunge în extrema cealaltă, când se lovește de conceptul de Negru Autentic, la nivelul căruia nu se ridica pentru că i se impunea ce să gândească, cum să vorbească, cum să se îmbrace, cum să danseze, cu cine să se vadă și cum să scrie). Reducționismul și absurdul esențializării conceptului o îndepărtează, astfel, și de acesta, accentuând definirea propriilor convingeri și a parcurgerii propriului drum.

5. Poezie, ficțiune, ficțiune în versuri, ficțiune fuzională

Acesta este capitolul pe care-l consider bun de explorat când citiți sau recitiți Despre scris a lui Stephen King și alte mari cărți despre meșteșugul acesta. Nu doar pentru un începător, cred eu, poate deschide căi către rezolvări ale unor probleme și dileme care poate n-au mai fost gândite astfel înainte.

Astfel, vezi cum se raportează câștigătoarea premiului Booker la poezie și la scris în general, cum îmbină poezie cu ficțiunea și cum a impus o nouă tehnică, ficțiunea fuzională, dar mai ales de ce a făcut asta, ce necesitate din ea și ce nevoie a lumii a cerut o măsură care, după cum știm deja, a reprezentat încă o pagină din istoria personală a drumului spre succes, dacă acceptăm că un astfel de premiu poate fi definit ca succes (eu sunt în tabăra asta, dar am zis să includ această explicație pentru cei care nu citesc autori dintr-o zonă sau alta pentru că nu le place lor, deși nu-s la curent cu ce se scrie, care nu citesc autori premiați pentru că sigur sunt conspirații ca să ne fie aduși în atenție fix cei pe care n-ar trebui să-i citim, știți voi).

6. Influențe, sursă, limbă, educație

În loc de argument personal, aici vă las un fragment din carte:

În timp ce scot la lumină fiecare etapă a vieții mele, îmi este clar că drumul pe care l-am parcurs pentru a deveni scriitoare a început cu mult timp înainte să încep să scriu. Dacă mă gândesc la originile creativității mele, atunci mă întorc în timp la sursa inevitabilă, copilăria mea, când citeam pentru că mă plictiseam și mă plictiseam pentru că existau prea puține lucruri care să mă distreze. (pag. 192-193)

7. Sinele, ambiția, transformarea, activismul

Capitol care seamănă cu o secțiune de mulțumiri, într-un fel, aici Evaristo enumeră cui i se datorează cine e ea astăzi: dorinței ei de învățare, cursurile motivaționale la care a participat și cărțile de dezvoltare personală pe care le-a citit, artei de a vorbi despre sine în termeni pozitivi, precum și profesorilor care au dus la clase cărțile ei, celor care au invitat-o la lecturi și i-au susținut proiectele prin care ea susține sau susținea, la rândul ei, tinerii creatori (premii pentru poezie, compania de teatru și nu numai).

Ce nu mi-a plăcut?

Titlul, nu știu de ce, pare prea „serios” pentru cât de relaxat e tonul cărții și pentru câte paliere de dezvoltare acoperă ea. Nu am apreciat nici tonul superior pe alocuri, parcă cam gratuită răutatea (miștourile la adresa întrebărilor idioate care i se pun la interviuri, printre altele) și îngrijorător (deși scurt, așa că poate am înțeles greșit) punctul ei de vedere despre lipsa nevoii de a merge la psiholog, de vreme ce n-are absolut nici o problemă care să o trimită într-o astfel de direcție. La fel, spune ferm că „scriitorii albi care nu au inclus niciodată persoane de culoare în ficțiunile lor, chiar și când au scris despre societăți contemporane multirasiale, nu primesc niciodată vreo întrebare despre această omisiune”, referindu-se la faptul că ei i s-a spus că scrisul despre oameni de culoare este, în cazul ei, „doar o etapă”. Acest „niciodată” mi se pare la fel de îngrijorător ca realitatea pe care o subliniază (corect), dar parcă nu mai lasă loc de schimbare.

O posibilă concluzie 

Manifest: despre cum să nu renunți niciodată poate fi multe lucruri pentru un cititor, cred că depinde mult receptarea de acesta din urmă, chiar dacă aproape tot ce spune Evaristo este, cum altfel?, experiență personală, interpretare subiectivă a unor contexte sociale și istorice. Astfel, în cartea asta eu am găsit și o biografie sinceră, și un manifest personal cu valențe universale, și un manual de scris, precum și unul de dezvoltare personală, toate într-o experiență de neratat pentru un cititor pasionat, dar și pentru un scriitor care visează… să nu-i spunem neapărat succes, ci creștere cât mai sănătoasă și cu folos.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.

Facebook Comments