Din seria lamentărilor lungi și care probabil că nu ajută pe nimeni, una despre copii. De care eu n-am, așa că asta e o perspectivă și mai eronată, ați zice. Și poate ați avea dreptate.

Se face că am schimbat câteva chirii (și orașe) de la jumătatea lui 2018 până luna asta. Am și scris eu despre, într-un moment în care mi se părea că am ceva de spus despre cele cinci mutări din șase luni.
 
Constanta la aceste noi locuri? Pare că mă urmărește o mămică ce are grijă de un copil care are, în fiecare dintre situații, sub doi ani. Și care e exact exemplarul de mămică pe care-l judec, mă simt vinovată că o fac, dar voi empatiza mereu cu un copil care suferă și nu cu un adult care nu se duce naibii la terapia de care are nevoie ca să nu dea mai departe același rău care i s-a făcut și lui. Nu cred că trebuie să rupi cercul, trebuie doar să vrei să o faci, iar de acolo mi se pare că-ți mai întinde și Universul o mână.
 
Vorba vine, „are grijă”, asta e ce te-ai aștepta să facă. Pentru că, dincolo de excepțiile evidente, cei mai mulți oameni aleg să facă un copil. Nu sunt obligați. Sau poate sunt, dar presiunea socială e iar un monstru care poate fi omorât mai simplu, prin alte metode, fără să fie nevoie de luptă de trei zile și trei nopți și de opinci de fier tocite.
 

Asta e? Și asta suntem? Oameni care postează citate despre familii perfecte și care, când închid ușile în urma lor, își urlă desfigurați frustrările? Oameni care bifează online decalogul căsnicie-copil-concedii-casă-mașină-cățel-pisică-rate-citate-poze la studio de fotograf care încearcă să le scoată în evidență bruma de fericire rămasă? Asta e tot? Ne trezim murmurând în fiecare dimineață crezul preluat din copilărie, „rău cu rău, dar mai rău fără rău”? Asta e tot, atât putem? Urlăm în case pentru a putea ieși relaxați în parc, zâmbind frumos vecinilor care se prefac că și la ei e bine, că strigătele-s normale și că lasă, nici altora nu le e altfel?

Jur că sincer întreb, eu mă apropii de 30 de ani fără să fi bifat mare lucru și nu am creierul necesar pentru a înțelege limitările impuse de uși. Dacă ai vrut un copil, omul ăla nu e răspunsul la rugăciunile tale, nu e motivul pentru care să fii recunoscător și model pentru el? Nu zic să-i faci bine, zic că poate ai putea încerca să nu-i faci rău. Știu multe mame singure care nu au țipat o dată la copil. Care au răbdare și cărora le sclipesc ochii când cel mic vrea ceva și o exprimă așa cum te exprimai și tu la vârste mici. Și știu multe familii care îmi dau impresia că, dacă n-ar afla internetul, ar fi dispuși cu toții să se omoare de atâta silă și frustrare. Pe care le simt unii față de ceilalți, dar pe care nu le pot scoate afară decât sub forma unui „taci, jur că te omor!” sau „dacă mai scoți un sunet, îți sparg capul!” aruncat celui mai slab. El probabil că i-o zice ei sau poate invers, ea i-o spune copilului. Hai să facem cerculețe în apă și nu ne întrebăm vreo clipă dacă e într-adevăr nevoie să aruncăm toate pietrele acelea!

Mă întreb dacă tipa colorat îmbrăcată, parfumată și pe toculețe, impecabilă ca ambalaj, cea care urcă în lift cu un copil în căruț și căreia îi fac loc coborând privirea și încercând să ghicesc lacrimile pe fața celui mic, dacă femeia asta perfectă e aceeași pe care cândva, curând, o voi întrista cu o sesizare la autoritățile (in)competente.

Dar nu despre asta e vorba, nici măcar despre ce nu înțeleg eu, ci despre cum, atunci când mi-e evident că un copil are de suferit, îmi asum că adulții pot fi supărați, enervați, deranjați, pedepsiți. Și mai ales despre cum te rog, om care citești ce scot în scris ca să nu iasă urlete, să nu faci copii decât dacă ești sigur că sunt cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla. Dacă i-ai făcut deja și dacă ai „un moment prost”, dă un zoom out data viitoare când simți că nu-i mai suporți. Încearcă să te vezi din exterior, să vezi că ești penibil și e inutil ce faci, că pe altul care s-ar comporta la fel l-ai eticheta drept părinte nepotrivit în rol, să vezi cum te vede cel mic și, mai presus de toate, să-ți amintești de copilăria ta. Dacă nu empatizezi cu copilul care nici măcar nu înțelege ce a greșit când poate și-a exprimat bucuria prea tare sau tristețea prea violent, ce fericire!, ai avut o copilărie mai bună decât urmașul tău!

Photo by Andis.

Facebook Comments