Nu știu ce m-a oprit să scriu până acum despre Rockstar, cartea Cristinei Nemerovchi care e printre cele mai noi – dar nu chiar atât de nouă, că acum iese cartea aia cu titlu care mi se pare genial, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, deci nu reușesc să țin ritmul, dar mă străduiesc.
Așadar, nu știu de ce nu am scris despre ea imediat ce am citit-o, că mă știu senilă și cu o memorie scârbos de selectivă – țin minte impresii și sentimente, dar nu mai știu cine a făcut ce și mai ales de ce.
Dar cu scuza că literatura e despre a fi subiectiv, mă încumet.
Am citit cartea la câteva zile după lansarea de la Brașov, la care nu am putut să ajung din cauze de muncă și librărie. Vedeți aici relatări ca să fiu credibilă.
După părerea mea, Rockstar păstrează „formula magică” de la Păpușile: suflete pereche, un eveniment tragic ce schimbă totul, revenirea, reînvățarea de a trăi de unul singur prin bucuria pe care știi că ai trăit-o cândva alături de cel care nu mai este. Dincolo de asta, strict referindu-ne la conținut, cărțile diferă mult între ele, evident – deși Păpușile are un aer rock extraordinar, Rockstareste adevăratul badass în acest sens.
Cred că ce mi-a plăcut cel mai mult e faptul că se vede cum a fost gândită: poți pipăi structura, poți vedea cum au fost plănuite analogiile, poate dinainte ca autoarea să realizeze asta la modul conștient. Fire și Storm sunt inseparabili, iar moartea nu reușește de fapt să despartă acest gen de relație, de iubire. Și asta îți dă niște speranță în plus.
Pentru că asta face Nemerovschi prin cărțile ei, iar eu asta admir la superlativ: te face să vezi „dincolo de”, îți dă speranță, te face să crezi, te face să nu disperi. De asta nu pricep cum sunt unii așa porniți împotriva cărților ei – Biblia, din perspectiva mea, instigă la multe lucruri nasoale, numai la iubire de semeni nu. Iar singura ură a Cristinei este cea pentru oamenii proști în mod voit; sau poate nici măcar pentru ei, căci pare să-i trateze cu o oarecare înțelegere, ca pe un cățel pufos și cu ochii mari care face pișu pe covor. Nici nu știi dacă să te enervezi sau nu, pentru că nu e ca și cum știe 100% ce face. Dar tot merită o pernă peste ochi, să ne înțelegem.
Rockstar nu e de povestit, e de citit! Deși nu cred că au mai rămas mulți care să n-o aibă deja lafavorite pe Goodreads (sau pe lista cu cărți de ars în piața din centru la ceas de noapte, când se ucid și vrăjitoarele), dacă treceți zilele acestea pe la Gaudeamus ca să luați Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată (și Fata de la nord de ziuă a lui Alexandru Voicescu… știți voi, cartea aia cu copertă incredibil de frumoasă), profitați și puneți și Rockstar pe listă! Probabil n-o să regretați!
Leave a Reply