M-am apucat de Dresoarea având convingerea fermă că nu-mi va plăcea; citisem câte un paragraf la întâmplare prin postările Cristinei, dar n-am reținut ceva anume, iar coperta și titlul mă duceau cu gândul la ceva poveste de dragoste cu biciuri și cuști. Sigur, ai crede că o cunosc mai bine pe autoare și că aș fi putut să am așteptările corecte, dar uite că mă iau și singură prin surprindere cu așteptările pe care tot încerc să nu le mai am.

Cu fiecare carte pe care o scrie Cristina Nemerovschi, eu devin fana absolută a celei mai noi cărți. Când am citit Păpușile, de exemplu, aceea a fost cartea supremă, gata, nu are ce să mai scrie Nemerovschi ca să fiu așa cucerită, mai bine s-ar lăsa de scris de-acum, să nu cumva să o dea în bară, că doar câte idei bune poți să ai pentru cărți, nu poți să ai mereu, așa-i? Apoi, cu Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, gata, asta e cartea cea mai cea, Cristina nu mai are ce scrie ca să depășească povestea de aici, mai bine s-ar lăsa de scris.

Ei bine, am citit Dresoarea și acum vreau să spun, iar, ce am spus și despre celelalte cărți scrise de ea. Că nu știu ce și cum ai mai putea scrie după Dresoarea ca să-ți păstrezi totuși stilul și să naști o împletitură de vieți și povești cum eu, cititorul, nu mi-aș fi imaginat că se poate imagina?

Am citit cea mai recentă carte a Cristinei într-o noapte, de la 23 la 02, moartă de somn și oboseală, știind că ziua următoare mă trezesc devreme. Dar n-am putut să o las din mână. Am empatizat – poate că iar prea mult – cu personajul principal, mi-am mai găsit niște explicații pentru câteva lucruri care mă frământă la nivel emoțional – și pot spune cu mâna pe hăul care-mi ține loc de inimă că, de la cartea cu Orbi a Petronelei, nu am mai pățit asta, să simt că o carte e atât de mult cu și despre mine.

Și iar spun ce am spus și despre Orbi: cât de importantă este lectura! Câte poți afla, cât te poți dezvolta, cât poți crește, cât de mult și de bine poți învăța empatia și iertarea! Cum sunt unele lucruri universal valabile de folos atunci când sunt înțelese corect! Cât de minunat e să dai într-o zi, din întâmplare sau nu, peste o carte care, dincolo de o poveste cu bine și rău și trecut și viitor, să îți poată spune ceva și despre tine, să îți ofere un context diferit și o altă perspectivă legată de niște lucruri pe care, poate, nu le-ai priceput deloc cândva!

Lidia, fostă Ludmila, este dresoarea în cauză și lucrează la un circ faimos din București. A ajuns aici după o serie de evenimente nefericite, de care are mulțumirea că a reușit să fugă. Dar, la fel ca-n viață, nu poți să fugi de ceea ce ești, de cine și cum ești, căci tot trecutul se vede în prezent și, de nu iei măsurile potrivite, se va reflecta și în viitor.

Citind, eu am mai avut revelația și că ura are rostul ei pe lume, că uneori e justificată, motivată și întreținută de ceilalți, de multe ori chiar apropiați. Că trebuie să fie și ea prelucrată cumva, că atunci când ceva nu e bine, Universul face în așa fel încât să se așeze totul, să aibă un rost, un sens anume pentru noi.

Ludmila învață, alături de animalele pe care le înțelege mai bine decât pe oameni, cum să se raporteze la sine și ceilalți, cum să treacă peste ce a trăit și cum să se pregătească, mai senină, pentru ce vine; învață încrederea și iubirea necondiționată; se împacă astfel cu Ludmila cea mică, din interiorul ei, nu se mai auto-pedepsește și nu se mai chinuie pentru ce nu poate schimba.

Mi-a plăcut povestea, mi-a plăcut setting-ul (inedit pentru mine), m-a uimit că nu am remarcat vreo greșeală în portretizarea lumii circului, pe care pare că autoarea o știe bine, mi-au plăcut personajele, fiecare atât de distinct în istoricul său, fiecare creionat în detaliu. Și mi-a plăcut că n-am putut să las cartea din mână, deși am vrut, chiar am vrut, chiar am încercat. E un roman necesar, cu niște asistență psihologică pe care o primești inclusă-n prețul cărții.

O concluzie absolut simplistă ar fi că, după ce citești Dresoarea, îți dai seama că și pe tine trebuie să te „dresezi”, să te educi ca să înveți să te placi și să te accepți. Și că uneori suntem, noi, bipezii, mai dificil de dresat decât un animal sălbatic.

De la Cristina Nemerovschi puteți lua autograf și îmbrățișare la Gaudeamus, săptămâna aceasta, iar cartea o găsiți cu reducere și la târg, și pe site, aici.

Facebook Comments