Durerile din literatură și „Sfârșitul lui Eddy Bellegueule”

Am spus despre O viață măruntă că este cartea după care nu îmi voi reveni niciodată și cred în continuare că aceasta este cea mai bună carte pe care am citit-o vreodată. Și recunosc că, după ce am terminat-o de citit, nu am mai găsit vreuna la fel, deși am identificat, în ultimii ani, câteva pe aceeași „lungime de undă”, mai ales luând în considerare pasiunea mea pentru durerile exprimate în scris. Linia frumuseții este una dintre acestea, și la fel este cazul și pentru Sfârșitul lui Eddy Bellegueule.

Eddy este un copil ieșit din tipare într-o comunitate mică din Franța. Este homosexual, însă ne dăm seama, atent informați despre respectiva comunitate, că el ar fi putut fi oricum, orice – „nesimțirea” de a fi diferit de majoritate este punctul-limită, faptul care instigă la ură, discriminare, violență. Știm deja, familia și societatea îți iartă multe, ești de-al lor indiferent de (aproape) orice ai face, însă nu-ți iartă faptul că ești diferit. Pentru că atunci nu poți fi înțeles. Sau poți, dar cu eforturi prea mari, pe care ceilalți nu pot, nu știu cum sau pur și simplu nu vor să le facă.

S-a întâmplat ca, în perioada în care citeam această carte, să dau întâmplător peste Alec Benjamin și melodia ”Boy in the Bubble”, care chiar merge ca fundal sonor pentru o lectură incomodă, dureroasă, așa cum este aceasta. S-a întâmplat să dau și de Billie Eilish, iar un vers mi-a rămas de atunci în minte și-l asociez tot cu Sfârșitul lui Eddy Bellegueule: tell me which one is worse, living or dying first.

Vieți precum cea a lui Eddy sunt cele care te fac, inevitabil, să te-ntrebi dacă moartea nu poate fi alternativa fericită. E mai dureros să trăiești sau fiecare picătură din oceanul cu durere merită, știind că vei supraviețui, vei fi bine? Asta e o chestiune la care atât personajul, cât și fiecare dintre noi își răspunde în funcție de tăria personală. Uneori poate părea că nu există easy way out și poate nici nu e vorba despre așa ceva. Suntem făcuți să fim încercați și fie să cădem definitiv, fie să revenim, mai puternici ca niciodată.

Durerile din literatură, nu trebuie să ne îndoim vreodată, sunt cele „culese” din viața reală, din nefericirile pe care noi le semănăm în viețile altora sau ale căror victime cădem. La urma urmei, o carte precum cea în discuție nu ar trebui să ne mire, ne știm cu toții capabili de atrocități, fie ele la nivel micro ori macro. Indiferent cum ar fi, astfel de lecturi trebuie să fie obligatorii, cred eu, pentru o mare parte a populației planetei. Dacă din viața reală nu învățăm esențialul, atunci poate sunt șanse să o facem din cărți. Iar aceasta e atât de bine scrisă, încât aș garanta niște rezultate.

Cu prețul unei existențe care, până la un punct, e pe marginea prăpastiei ratării și chiar a auto-anihilării, Eddy ne învață cum supraviețuim furtunii ignoranței care ne plasează în centrul violențelor, ca pe o piñata. Dar uite, chiar și la piñata ignorăm că nu e vorba de distrugere, ci de transformare. Mai colorat, ba chiar cu un gust mai bun va fi rezultatul. Necesitatea existenței unei piñata este însă discutabilă, chiar până la punctul în care putem ajunge să ne întrebăm dacă nu cumva întregul joc nu e o aberație ce ar putea fi evitată. Dar acest aspect necesită deja o altă discuție, cu alte mize.