Încep cu ceea ce este evident: cartea asta are un concept grafic de invidiat, iar asta dă unicitate cărții într-o mare de pagini din literatura noastră (care vizual nu se deosebesc unele de altele) și o face, desigur, mai ușor de remarcat. Coperta albă și simplă, cu un păianjen simpatic perfect centrat și paginile cu colțuri „prăfuite” sunt excelent gândite în raport cu ideea de bază a cărții. Poezii pentru văduve a apărut în 2016 la editura Herg Benet, are puțin peste 90 de pagini și e împărțită în șase capitole.

Primul capitol dă și titlul cărții; deși ar putea șoca ideea sau limbajul care o susține pe aceasta, am pretenția că nu suntem chiar așa cititori sensibili. Am îndrăgit aluziile răutăcioase referitoare la potențiala moarte a unui partener, deloc ideal, de mâna consoartei. Nu m-am documentat despre autoare, oricum par să nu fie prea multe informații disponibile în legătură cu ea; știu doar că Marcica Belearta este un pseudonim, dar aș putea să jur că-i moldoveancă.

Al doilea capitol, „Poezii despre filme”, mi s-a părut cel care susține cel mai bine capacitățile literare ale autoarei. Zece poezii, fiecare despre câte un film foarte cunoscut – câte un catren care poate fi oricând folosit drept rezumat al unor filme ca The Revenant sau Inside Out ori The Martian.

Tocmai această ușurință cu care autoarea dă naștere unor versuri atât de amuzante, spontane, folosind cuvinte simple, mi se pare demn de admirat.

Însăși simplitatea poeziilor m-a amuzat, rima lor banală, cele câteva înjurături bine plasate.

Nici nu cred că are un alt scop cartea decât acela de a fi foarte amuzantă, lucru care îi reușește de la prima poezie.

Mi-a plăcut, mai ales că eu cred tare mult că literatura nu trebuie să se ia în serios la modul stresant și enervant, mai ales că de cele mai multe ori nu e cazul să facă asta.

Parodia (cred că uneori chiar involuntară, inconștientă), umorul care, la fel, nu cred să fi fost prea mult studiat, analizat, caracterul random al tuturor poeziilor este ceea ce le face deosebite. Pare că autoarea s-a jucat cu o foaie, un pix și câteva gânduri macabre. Iar ceea ce a ieșit este literatură. Această aparentă banalitate – pe care aș numi-o, mai degrabă, lipsă de sofisticare inutilă – este motivul pentru care stimez mult autoarea: poezia ei lasă loc de interpretări largi, este complexă dacă ne referim la implicațiile sociale, domestice ale versurilor, este perfect explicabilă dacă e pusă într-un context istoric, de urmărire a emancipării femeilor și al tuturor faptelor ce se trag natural din acest fenomen.

Cartea este un strigăt de eliberare sau, mai mult, un strigăt de luptă declarată bărbaților în primul rând, dar și tuturor celor care nu înțeleg eul creator, este o afirmare și reconfirmare a independenței, a autosuficienței la nivel bazal, carnal, visceral, larg uman.

 

Facebook Comments