Borgo Sud a apărut în italiană în 2020, iar un an mai târziu a primit Premiul Strega, urmând ca-n 2022 să fie tradusă și-n română (de Mihaela Găneț), în colecția Biblioteca Polirom a Editurii Polirom.
Roman autonom, dar pe care mulți cititori îl percep drept o continuare pentru Cea care se întoarce, fără a greși neapărat, căci poate fi citită și astfel, cartea spune o poveste pe care o vei găsi familiară mai ales dacă ți-au plăcut Tetralogia napolitană (pe care o recomand, printre altele, și aici), Malnata (citește aici despre ea) ori Apa lacului nu e niciodată dulce (aici am scris despre ea).
Rezumat
Spre deosebire de cărțile de care spuneam în introducere, unde cele două fete sunt prietene cu un start în viață asemănător și cu un parcurs care se schimbă tot mai mult de la o etapă la alta, în Borgo Sud avem două surori care, deși născute în aceeași familie și în condiții similare, se dezvoltă în lumi diferite – pe unele le caută cu înverșunare, altora li se abandonează.
Când eram mici, eram nedespărțite. Apoi am învățat să ne pierdem una de alta. Era în stare să nu dea nici un semn luni de zile, dar niciodată nu dispăruse atât de multă vreme. Părea că ascultă de un instinct de nomad și, când nu îi mai plăcea un loc, nu încerca să-l schimbe, ci îl părăsea. Mama îi spunea câteodată: „Ești ca țiganul cu cortul.” La fel am fost și eu mai târziu, dar sub altă formă. (pag. 12)
Într-un fel, fiecare dintre cele două reușește în viață – se căsătoresc, avansează, au sau nu urmași, după preferințe, se înconjoară de oameni pe care îi plac, îi iubesc, îi divinizează, se distanțează tot mai mult de ceea ce nu le face bine, de familia care le ține pe loc.
În alt sens, fiecare eșuează: ele pierd ce iubesc, trăiesc dezamăgiri și dureri înfiorătoare, sunt victime chiar și-atunci când sunt determinate să lupte cu ferocitate, sunt înfrânte de simpla existență care ne doboară, în cele din urmă, pe toți.
Recenzie
Adriana este antieroina, sora personajului narator, nu tocmai un exemplu de fată cuminte, spre deosebire de cealaltă, care face totul corect și care își găsește ancora în studii, desprinzându-se treptat de mediul care le-a oferit puține șanse chiar de la început.
Când sora ei tocilară face totul „așa cum trebuie”, Adriana este împinsă să abandoneze școala („Uneori deschidea câte o carte și, lungită pe pat, citea câte o jumătate de pagină de parcă ar fi fost scrisă într-o limbă orientală. Pe atunci nu înțelegeam că incapacitatea de a se concentra era felul ei de a rămâne supusă: Adriana împlinea profeția tatălui nostru.”, pag. 38), muncește de mică („Toamna, Adriana se ducea la cules de struguri și de măsline în zonă sau spre Ortona. Primăvara, la cules de căpșune.”, pag. 57) și schimbă des mediul când există ceva ce nu îi convine („Apoi a început să lucreze în baruri și restaurante. Își schimba des locul de muncă”, pag. 67), fuge de-acasă și se întoarce sporadic, se căsătorește pe ascuns („S-au iubit mereu – în felul lor pasionat și intermitent. Se despărțeau de dragul de a se regăsi.”, pag. 57), trăiește într-o lume a invizibililor, a muncitorilor care dau piept cu greutățile concrete ale vieții, cu dramele ei mari, neliteraturizate.
Este copilul-problemă clasic, liber și rebel, plin de aciditate, furie și resentimente izvorâte din nedreptățile cărora le e victimă dintotdeauna, care fură fără să-și facă mari procese de conștiință (ia de la sora ei „doar” pentru că aceasta are mai multe mijloace materiale), își lovește mama și se ascunde de părinții pe care îi iubește în modul ciuntit și deficitar în care a fost învățată să iubească.
Sora cu școală, deși trăind cam aceleași experiențe, în linii mari, face totul prin filtrele și uneltele de interpretare a vieții pe care i le dă literatura, pe care ajunge chiar să o și predea, făcând din ficțiune o a doua natură, un sistem de susținere pentru viața sa de zi cu zi.
Însă nici asta nu o ferește de duritatea cu care poate fi lovită: se îndepărtează prea mult de Adriana, care o surprinde când apare cu un copil după ea, vizibil agresată; nu conștientizează decât ca printr-o perdea de fum ori ceață rupturile care se adâncesc tot mai mult în familia lor, culminând cu moartea unora dintre cei dragi sau cu situațiile-limită în care ajung alții din cauza bolilor, accidentelor, tentativelor de omor.
De fapt, și această tânără tocilară trăiește într-o falsă normalitate: ea știe să se prefacă și își ascunde nemulțumirile prin tot felul de tertipuri absolut frustrante pentru un cititor ca mine, dar Adriana nu vrea să trăiască altfel decât după propriile reguli. Dacă asta înseamnă să riposteze știind că va fi și ea rănită, e împăcată cu deznodământul.
Pe mine mă fascinează romanele precum acesta sau cele menționate în introducere, mă cuceresc detaliile vieților care au pornit de la aproximativ aceleași premise, dar care, pe măsură ce înaintează timpul, rar ajung să se mai suprapună sau măcar să se intersecteze. Aici, viața intervine ca să pună pauze în relații și se joacă nemilos cu protagoniștii, având câteva direcții care mi-au amintit de Stela (despre care am scris aici) și de Toată dragostea dintr-o fotografie arsă (despre care am scris aici):
Mama a fost mereu imprevizibilă. Manifesta un interes neașteptat, apoi se închidea în sine. Îi cunoșteam acele manifestări de grijă, precum și inconsecvența lor. Încercam să îi atrag atenția, dar era ceva ce nu ținea de merit sau de vinovăție. Dacă aș fi știut asta de când eram mică, dacă mi-aș fi dat seama că afecțiunea ei nu depindea de mine, aș fi economisit toată energia aia consumată inutil. (pag. 67)
Mi se pare util acest roman despre copiii ai căror părinți n-au știut să le fie susținători, e foarte interesant de văzut cum învățăm să ne dezvoltăm, cum creștem când n-am primit toate uneltele care ne-ar fi fost de folos în viață, ba chiar dimpotrivă, când ne sunt sistematic răpite și cele pe care reușim, cu mari eforturi și cu costuri inimaginabile, să ni le încropim singuri pe măsură ce creștem.
Ai mei erau inofensivi, stăteau liniștiti la ei în sat, dincolo de linia de demarcație reprezentată de podul peste Tavo. Nu simțeau nevoia să îl traverseze, nu îi interesa orașul sau marea. Nu fuseseră niciodată pe o plajă și priveau la televizor cu un soi de compătimire oamenii în costum de baie. (pag. 80)
Îmi place că și cartea asta luptă împotriva prejudecății care zice că fetele care nu au multă școală sau nu au ales în viață o cale unanim considerată „onorabilă” nu ar avea profunzime. Adriana demontează exact acest stereotip și chiar dă lecții, fără să își propună acest lucru, despre ce poate fi important și cum se poate salva ceea ce contează.
Faptul că una dintre fete lucrează în învățământul superior face prăpastia dintre cele două și mai mare – una teoretizează, idealizează, literaturizează și respectă reguli, iar cealaltă trăiește pur și simplu. Ce este cu adevărat un merit al scriiturii autoarei și al felului în care își construiește personajele e faptul că detaliile vieților celor două pun în dificultate cititorul dacă acesta ar fi tentat să ia partea cuiva. Tonul e echilibrat, iar dezechilibrul personajelor capătă sens pe măsură ce este tot mai nuanțat.
O recomandare pe care o fac (mai ales) copiilor adulți ai celor care nu au știut să fie părinți, care nu și-au învățat urmașii încrederea în sine. O carte pentru cei abandonați și neiubiți după cum ar fi avut nevoie, pentru cei cu mame și/sau tați care n-au crezut în ei nici cât să le dea o șansă decentă la o viață mai bună, cei furioși și parcă blestemați, cei fugiți de acasă și mereu pe drumuri, fără a-și înceta căutările, cei frustrați de paradoxurile familiilor în care au crescut (nefericite, dar văzute complet diferit de cei din exterior, făcându-te să te întrebi dacă percepția ta a fost alterată), cei din familii destrămate în esență și-n aparență, din familii ai căror membri n-au știut niciodată să plângă împreună.
Mai mult, Borgo Sud e și o lecție de mare ajutor în procesarea orientării sexuale controversate a cuiva drag; o consider foarte bună pentru a înțelege și a nu mai condamna frământările celor care, homosexuali fiind, se trezesc în căsnicii heteronormative pe care nu și le doresc. Iubirea lor pentru partenerul desemnat există, însă ea are forme diferite și greu de acceptat de celălalt – pentru care un context amplu este vital.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply