Femei la graniță: ce ne scriem când nu ne citește nimeni e un volum epistolar scris de Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu și apărut în 2024 la editura Trei, având pe copertă o superbă fotografie de Felicia Simion.
De când am început să o citesc, am zis că nu sunt sigură că mulți bărbați ar pricepe cartea asta, că nici nu-s sigură în ce măsură li se adresează, și-n continuare cred că e nevoie de niște capacități aparte pentru a pătrunde cât mai adânc în straturile de sens și sentiment pe care le au de oferit autoarele în cele peste 200 de pagini. Nu zic de ceva mai mult sau mai puțin, de ceva mai bun sau mai rău, ci pur și simplu de ceva… aparte.
Mi-a plăcut explorarea sensibilă a relației cu corpurile proprii și ale altora, în mod special, mi-a plăcut raportarea la lume, dar și lecțiile care de fiecare au curs frumos și natural din fapte care n-au lăsat în urmă multe regrete.
Împăcare, asta am simțit citind cartea celor două, împăcare cu mine și cu lumea din care facem cu toții parte, și o teribilă tandrețe față de mai tânăra care am fost cândva, când nici nu visam să citesc o carte ca asta, dar mai ales să o înțeleg.
Fiind oarecum ermetică, dată fiind natura atât de personală a discuțiilor scrise între autoare, se ajunge-ntr-un final ca Femei la graniță: ce ne scriem când nu ne citește nimeni să fie despre ce știe, poate și năzuiește cititorul ei, în măsura suprapunerii autobiografiei cu fragmente reprezentative surprinse în epistole, după cum susține și una dintre epistolele Mariei:
Uneori, cartea asta e despre nume. Alteori, e despre frică. Alteori, cartea asta e despre mâncare. Și iar: despre frică, despre nume, despre mâncare. Uneori, e despre tine, alteori, despre mine. Alteori, e doar un schimb de scrisori. Uneori, e o muzică. Alteori, un reflux. De cele mai multe ori se scrie singură. (pag. 101)
De la conversațiile lor scrise despre nedreptățile războiului și fațetele cinismului în situații de criză și până la împărtășirea celor mai la îndemână rețete cu arome de amintire și chiar nostalgie, dar și de dezaprobare și delimitare, toate textele mi-au vorbit, în multe feluri, numai mie, iar convingerea aceasta sunt sigură că o au majoritatea cititoarelor care au descoperit în Femei la graniță: ce ne scriem când nu ne citește nimeni o feminitate pe care poate că până acum o considerau a fi doar a lor. Ne leagă, poate, fire mai trainice decât ne imaginăm deseori.
Pentru mine, cartea Alexandrei Rusu și-a Mariei Tănăsescu a fost și o lecție despre feminitatea dincolo de clișee și stereotipuri, un model de dialog în acord și dezacord, o culegere de cultură generală subiectivă, obiectivă și afectivă, precum și una de creșteri emoționale, o carte de bucate și un manual-inventar al numeroaselor tipuri de apropieri.
Femei la graniță: ce ne scriem când nu ne citește nimeni e duioasă și sensibilă și înfricoșător de puternică, inofensivă și totodată periculoasă, o declarație de dragoste față de viață și de război pașnic asupra violenței, încât tind să cred că o astfel de expresie a libertății și creativității feminine le-ar fi adus pe autoare, în alte vremuri, în atenția celor gata să vâneze și să condamne „vrăjitoarele” de neînțeles pentru cei prea rigizi în gândire și simțire.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply