Astfel de lucruri mărunte, publicată de editura Pandora M în 2023 în traducerea Iuliei Anania, reprezintă prima mea întâlnire cu Claire Keegan. Această primă întâlnire nu doar că m-a convins să caut și alte scrieri ale ei, ci mi-a și oferit material de reflecție pentru o vreme îndelungată, date fiind subiectul și temele cărții sale.
Context
Adăposturile Mama-și-copilul și spălătoriile magdalene au fost instituții din Irlanda aflate în subordinea catolicilor și finanțate de biserica catolică și statul irlandez. Cu scopul declarat de a adăposti femei „decăzute” (categorie largă în care intrau lucrătoarele sexuale, mamele necăsătorite, infractoarele mărunte, orfanele, femeile cu handicap mental și fetele abuzate), aceste instituții foloseau femeile drept mână de lucru neremunerată și le abuzau și nedreptățeau în moduri greu de imaginat și acceptat astăzi de cineva cu o fărâmă de umanitate.
Ultima astfel de spălătorie din Irlanda s-a închis abia în 1996. Există estimări legate de numărul femeilor exploatate, iar acestea se învârt în jurul zecilor de mii. Pentru că registrele acestor instituții au dispărut „miraculos”, se știe sigur doar că multe și-au pierdut nu doar orice șansă la un trai normal, ci și copiii sau chiar viața.
Autoarea ne dezvăluie, într-o notă de final, că „Raportul Comisiei pentru adăposturile Mama-și-copilul a indicat că în doar optsprezece din instituțiile investigate au murit nouă mii de copii” (pag. 99)
Rezumat
Fiu al unei adolescente necăsătorite, slujnică într-o casă a unor oameni avuți, Furlong a crescut alături de mamă și familia ei angajatoare, pornind în viață dintr-un loc mai bun decât cei ale căror mame necăsătorite ar fi fost date pe mâna instituțiilor de reeducare și izbăvire.
Totuși, lipsa unei figuri paterne îi pune piedici mai ales în copilărie, până reușește să-și clădească o viață, un nume și o familie a lui, câștigând tot mai mult respect profesional, care-n cele din urmă ajunge să influențeze pozitiv și restul aspectelor existenței sale. Nu își cunoaște tatăl, dar începe să aibă suspiciuni după o remarcă aruncată la întâmplare de cineva din casa în care se născuse.
Dar când dă cu ochii lui de realitatea unei astfel de femei exploatate de instituția religioasă din localitatea lui, deciziile pare că se iau singure și își asumă riscuri pe care ceilalți din comunitate nu și le-ar asuma, cel mai mare fiind acela de a deveni proscris pentru toți deoarece intervine în ceea ce este prezentat drept acțiune divină.
Recenzie
Mă afectează real fiecare astfel de carte bazată pe realități, mai ales când vorbim despre unele care nici nu sunt prea departe de ziua prezentă.
Deși e o carte dedicată femeilor care au fost victime ale instituțiilor despre care vorbeam mai sus, pe acestea le vedem prin ochii lui Furlong, un bărbat pe care romanul îl prinde într-un fel de criză a vârstei mijlocii: spre deosebire de soția lui, care trăiește mulțumită de viața ei și fără să-și pună multe întrebări despre starea lucrurilor și oamenilor din jur, Furlong este măcinat tot mai mult de reflecții filosofice, existențiale.
Era mereu la fel, se gândi Furlong; întotdeauna treceau mecanic, fără să se oprească, la următoarea treabă de făcut. Cum ar fi viața, se întrebă el, dacă ar avea timp să se gândească, să reflecteze asupra lucrurilor. Ar fi fost oare viețile lor diferite sau cam la fel – ori pur și simplu s-ar fi lăsat duși de val? Chiar și când bătuse cremă untul cu zaharul, gândurile nu îi stătuseră atât de mult la aici și acum, la această duminică în apropierea Crăciunului, petrecută cu nevasta și fetele lui, cât la ziua de mâine și la cine ce datora, la cum și când avea să livreze ce se comandase, cărui om să dea cutare sarcină și cum și de unde să culeagă ce i se datora – și înainte ca ziua de mâine să se isprăvească, știa că gândurile aveau să i se îndrepte cam la fel, asupra zilei ce avea să urmeze. (pag. 24)
Despre fetele de la mănăstire se vorbește puțin și în șoaptă, pe la colțuri, probabil pentru că faptele care le-au dus acolo sunt presupuse a fi rușinoase, așa cum le devine întreaga existență în viziunea bisericii catolice.
Se mai zvonea și altceva despre locul acela. Unii spuneau că fetele de la școala de instruire, cum erau cunoscute, nu studiau nimic, ci erau fete cu caracter îndoielnic care își petreceau timpul acolo fiind reformate, făceau penitență spălând petele de pe rufele murdare, că lucrau din zori și până-n noapte. Asistenta medicală locală povestise că fusese chemată să trateze o fată de cincisprezece ani care avea vene varicoase de la cât stătuse în picioare la vanele de spălat. Alții pretindeau că până și maicile munceau pe brânci, tricotând pulovere Aran și înșirând mărgele pe rozarii pentru export, că aveau inimi de aur și probleme cu ochii și că nu li se permitea să vorbească, doar să se roage, că unele din ele nu erau hrănite decât cu pâine și unt vreme de jumătate de zi, dar li se dădea voie să ia o masă caldă seara, odată ce-și terminau munca. Alții jurau că locul nu era cu nimic mai bun decât un adăpost Mama-și-copilul, unde fetele de rând, nemăritate, se ascundeau după ce născuseră, spunând că familia lor le trimitea acolo după ce copiii nelegitimi fuseseră adoptați de americani bogați sau expediați în Australia, că maicile făceau bani buni din plasarea copiilor în străinătate, că înjghebaseră o adevărată industrie din asta. (pag. 40)
Soția lui Furlong nu este afectată nici când el își pune întrebări despre ce văzuse la mănăstire și-l afectase, iar el rămâne frământat de viețile acelea despre care soția spune că n-ar trebui să-l preocupe, de vreme ce nu sunt fiicele lor în situațiile respective. Poate că e o viziune egoistă, dar ține de felul de a fi al femeii, complet diferit de al lui.
Furlong, pe de altă parte, continuă cu micile investigații pe cont propriu – de fapt, nici investigații nu sunt pentru că nu face nimic intenționat, ci este tot mai atent la ce se întâmplă în jurul lui, la ce simte în legătură cu ce vede și la explicațiile care i se dau. Toate acestea în timp ce, pe fundalul sărbătorilor de iarnă, se întreabă „dacă avea vreun rost să trăiești fără să ajuți și să fii ajutat” (pag. 96).
Astfel, ia o decizie care nu știm cât și cum (sau dacă) îi va afecta viața, pentru că autoarea încheie romanul într-un punct care ne permite să ne imaginăm o varietate de posibilități, de finaluri credibile. Și nu deranjează deloc acest lucru, chiar dimpotrivă, pentru că ne-a oferit acces la o porțiune aparent întâmplătoare dintr-o istorie posibilă – dincolo de narațiune și acțiune este vorba, zic eu, mai ales despre ce învățăm din felurile în care ne-a făcut istoria să ne comportăm cu semenii noștri din tot felul de motive absurde, așa cum au fost mereu cele religioase, din punctul meu de vedere.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.
Leave a Reply