Dacă am lua o foaie şi-ar trebui să scriem pe ea, poate şi doar să enumerăm, fără a dezvolta, ce înseamnă o femeie, încercând să îi facem un portret cât mai cuprinzător, ştim deja că cei mai mulţi dintre noi s-ar rezuma la doar câteva aspecte ale persoanelor dragi: pe mame le-am vedea ca dătătoare de viaţă, mereu prezente pentru copil şi nevoile acestuia, mereu puternice; pe fiice probabil că le-am vedea fragile, indiferent de vârstă şi ocupaţie, întotdeauna gata să mai primească un borcan cu dulceaţă făcut de părinţi; pe iubită am descrie-o prin prisma sexualităţii, iar pe soţie aproape contrar, anulându-i, negându-i în ochii privitorului altă calitate decât cea pe a unei persoane care aparţine cuiva, care nu mai poate decide doar în nume propriu, ci care trebuie să fie un sprijn pentru partenerul cu care este aproape obligatoriu să împărtăşească opinii şi să construiască un viitor care să nu-l excludă şi să nu-i conteste calitatea.

Ştim, cum spuneam, că trebuie doar să ne gândim mai mult şi ceva mai profund pentru a vedea într-o femeie atât copilul gata să se frângă fără ajutorul mamei, cât şi mama care nu-şi dă voie să pară vulnerabilă în faţa propriului urmaş. Să percepem în calitatea de soţie a cuiva şi pe fosta iubită a cărei sexualitate şi a cărei feminitate nu s-au evaporat între timp şi nu au fost anulate de noua stare civilă.

Ada, personajul principal al romanului Tot ce i-am promis tatălui meu, se învârte spasmodic într-un peisaj româno-francez în care pare că nu mai are timp. Boala o face să pună sub semnul întrebării tot ce-a fost vreodată şi tot ce mai poate fi. Dacă mai poate. Secvenţele unui trecut care i-au modelat prezentul şi firea se întrepătrund cu realitatea bolii din prezent şi cu nevoia ei de a fi văzută, admirată, dorită. În copilărie şi adolescenţă, se lasă definită de alţii când decide să fumeze prima ţigară cu un el care-i dă speranţa că astfel „se leagă” şi fuge de propriile sentimente atunci când tatăl i se stinge pe zi ce trece. La maturitate avansează printr-o viaţă care seamănă cu a tatălui, descoperind ca prin farmec şi ce presupune să fie mamă („Mama nu plânge. Sau nu o văd eu.”)

În Tot ce i-am promis tatălui meu citeşti jurnalistul care ştie din câte unghiuri se poate uita la o poveste, dar şi sensibilitatea acidă şi nevoile asumate ale femeii căreia nefericirile îi pretind să renunţe la ce este atunci când trece prin experienţe împovărătoare. De la o vârstă, iubirea este la fel de puternică precum neiubirea, frica doare şi coincidenţele sunt un fel de a crede în Dumnezeu. Teama teribilă de a nu dezamăgi nu dispare niciodată la unii dintre noi: e acolo în copilărie, când Ada vrea să exceleze ca fiică şi elevă, dar nu se evaporă nici la maturitate, când are pe umeri povara de-a fi o soţie şi o mamă care să nu ceară nimic şi să ofere totul, să aibă grijă de ceilalţi fără să caute vreun cuvânt de compasiune, fără să răspundă cu „da” atunci când e întrebată dacă vrea să fie ajutată cu sacoşele de cumpărături.

Vorbim aici de un roman scris cu o sensibilitate aparte şi cu o complexitate aproape matematică, în care căutarea  este deseori amestecată cu sentimente de vinovăţie, de fericire, de certitudine că anii au trecut fără să îşi lase amprenta în amintiri, ci doar pe trupurile care scad sau se umflă, sunt măcinate sau uitate, invizibile celorlalţi. În tot acest context rămâne obsesia de a fi mereu îndrăgostită, „ca şi cum doar iubirea m-ar fi putut umple pe dinăuntru”. Nu te simţi voyeur pătrunzând într-o realitate pe care altfel nu ai avea dreptul să o vezi, căci ea devine pe loc a ta, de la primele rânduri, ca o viaţă-haină de împrumut pe care nu ştii apoi să o mai scoţi şi fără de care nu ştii cum ai putut trăi vreodată.

Autoarea jonglează magistral cu tipare imperfecte de părinţi reali, aflate în contradicţie; suferinţa, fie ea fizică sau emoţională, este prezentă la tot pasul, în diferite grade, iar în momentele în care se pierde abilitatea de a manevra tristeţea de a fi neînţeles, când mintea intră în panică, trupul se îmbolnăveşte. Un roman care vorbeşte deopotrivă despre ameninţarea morţii şi viaţa care rezultă din ea, despre fuga de origini şi reîntoarcerea la ele, despre contradicţiile din viaţa feminină şi naturaleţea cu care acestea coexistă şi dau lumii complexitatea unor personaje pe care literatura românească a început abia recent să le exploreze în profunzime (aşa cum spuneam şi în articolul despre trei cărţi necesare despre femeia ultimului secol în România).


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici

Facebook Comments