Frida. O biografie a Fridei Kahlo a fost publicată în 1983 de Hayden Herrera, iar în 2023 a apărut și-n traducerea Claudiei Popa la noi, la Editura ART, în colecția meridiane.
E o carte care m-a bucurat și m-a zdruncinat peste măsură, deși biografia Fridei mi-era destul de familiară, însă uitasem unele detalii esențiale sau mi le aminteam diferit pe altele, în contexte care schimbau apoi imaginea de ansamblu. Și mi-a fost super utilă pentru a-mi pune ordine în ce știam și credeam că știu despre Frida Kahlo și astfel mi-am reamintit și de ce m-a fascinat atât de multă vreme și de ce mă obsedează încă atât viața, cât și arta ei.
Rezumat
Abordată cronologic și folosind date puse cap la cap din diverse surse (scrisori, jurnale, publicații, mărturii ale prietenilor și familiei), autoarea alcătuiește un portret complex al Fridei Kahlo și abordează atât fapte cunoscute de publicul larg, care acum fac parte din legenda care înconjoară viața artistei în percepția noastră, cât și subtilități privind discrepanțele.
Discrepanțe între starea de sănătate și alegria afișată, dar și legăturile foarte strânse între viața personală și creație, relația tumultuoasă cu Diego Rivera (căsătoria, divorțul și iar căsătoria; ea i-a fost cea de a treia soție, nu și ultima), cu substanțele (cum a trecut de la alcool la stupefiante obținute legal și ilegal, pe măsură ce starea de sănătate se înrăutățea și nu mai putea fi consolată de aproape nimic), cu familia (raportarea la moștenirea culturală din partea mamei din Mexic, a tatălui neamț, la sora cu care Diego Rivera a înșelat-o pe Frida și care totuși a îngrijit-o în ultimii ani de viață), cu bărbații și femeile (cât de deschisă era în privința sexualității sale și cum trăia ca să se simtă bine fără să se simtă prost din cauza acestui libertinaj practicat în paralel cu o iubire absolută față de soțul său).
Unul dintre iubiții ei își amintește că suferințele fizice nu erau deloc o piedică pentru ea: „N-am cunoscut pe nimeni mai încăpățânat în a-și exprima afecțiunea decât Frida!” Nici nu avea mustrări de conștiință când era vorba să cucerească un bărbat care îi plăcea. Considera că la raza – poporul nepervertit de pretențiile ipocrite ale civilizației – avea mai puține inhibiții legate de sexualitate și, cum ea voia să fie primitivă în comportament, își propusese să fie deschisă la tot ceea ce ținea de sex (deși nu dădea detalii despre viața ei sexuală). Se gândea adeseori la sex, fapt ilustrat de picturile și desenele ei, ca și de însemnările în jurnal. (pag. 472)
De asemenea, Frida. O biografie a Fridei Kahlo cuprinde și o serie de imagini relevante, chiar prețioase pentru cititorul pasionat de subiect: fotografii cu artista și familia ei (din copilărie și până pe patul de moarte), cu prieteni și parteneri (Troțki, de exemplu), picturi din diferite etape (din care se pot interpreta multe despre viața ei de zi cu zi din momentele în care realiza picturile respective, grație elementelor cu care își ancora munca în biografie și invers, făcându-le interdependente), schițe și pagini de jurnal, poeme scrise despre sau pentru Rivera.
Recenzie
Deși știam o mulțime dintre detaliile din carte, mi-am dat seama că aveam nevoie exact de Frida. O biografie a Fridei Kahlo pentru a le pune într-un context corect, luând în calcul cronologia unor evenimente pe care eu le consideram separate, relația de cauză și efect dintre aspectele biografice și reprezentările din arta creată de Frida.
Aici aș folosi, ca exemplu, faptul că a eșuat să-și facă credibile operele de pe finalul vieții ca materiale de propagandă socialistă pentru că nu se putea abține și, oricâți porumbei introducea în compoziție, tot reușea să facă să fie totul despre ea și viața ei personală, cu obsesiile, temele și durerile consacrate.
Frida, un fascinant paradox
Pentru mine, artista este întruchiparea unui uriaș buchet de paradoxuri care o fac cu-atât mai fascinantă.
„Majoritatea celor aproape două sute de picturi pe care le-a realizat în scurta ei carieră sunt autoportrete” (pag. 8) și numele ei este asociat cu curentul suprarealiștilor, deși preferințele ei de alăturare cu acesta au variat de-a lungul timpului: uneori a fost numită suprarealistă și nu s-a împotrivit, alteori și-a justificat și explicat elementele care o indicau astfel, alteori s-a dezis complet de mișcare. Suprarealismul ei, se argumentează foarte coerent în biografia ei, se dovedește a fi doar un realism surprinzător de precis și personal.
În ciuda numeroaselor obiecte cu care și-a populat picturile pentru a indica suferință și durere, fie ea fizică, fie psihologică, atitudinea general afișată era pozitivă, chiar exuberantă, deși cartea dovedește că aceasta era doar o mască pentru a-și proteja apropiații, pe de o parte, și pentru a se autoalimenta cu o atitudine artificial creată, dar autentic întreținută, până când devenea o stare de fapt.
La fel de paradoxală poate părea și folosirea unor aluzii religioase, dat fiind că pare că era atee. Mai mult, „amestecul straniu de fascinație față de propria persoană și personalitatea extrovertită care avea s-o caracterizeze pe Frida ca adult este posibil să fi luat naștere din conștiința de sine exacerbată a copilului bolnav, care simțea discrepanța dintre lumea interioară a visării cu ochii deschiși și lumea exterioară a interacțiunilor sociale” (pag. 30).
În timpul studiilor, Frida era o adevărată troublemaker – avea probleme cu autoritatea altora, iar simțul umorului pe care-l poseda o făcea să nu fie tocmai modelul de fetiță supusă specifică vremurilor. Contestă norme și când face sporturi necaracteristice fetelor de-atunci (susținută de tatăl ei, după ce se îmbolnăvise de poliomielită), și când nu își inhibă sexualitatea (mai ales în urma accidentului auto care i-a distrus corpul, cu bara metalică străpungându-i trupul și ieșind prin vagin, lucru care a împiedicat-o să devină mamă și i-a accentuat obsesia față de ce lasă un om pământului după moarte, în lipsa copiilor).
Se îmbrăca zilnic așa cum o facem noi pentru un selfie când ne simțim rău sau când pur și simplu avem nevoie de un confidence boost, mi-am dat seama citind asta:
„Îmbrăcămintea Fridei, care a fost dintotdeauna o formă de comunicare socială, a devenit cu timpul un antidot împotriva singurătății; chiar și spre sfârșitul vieții, când era foarte bolnavă și puțini mai mergeau s-o viziteze, ea se îmbrăca în fiecare zi ca și când se pregătea pentru o fiesta. Așa cum autoportretele îi confirmau existența, îmbrăcămintea o ajuta pe această femeie fragilă, deseori țintuită la pat, să se simtă mai atrăgătoare și mai vizibilă, mai pregnantă ca prezență fizică în spațiu. În mod paradoxal, hainele alcătuiau o mască și în același timp un cadru. Întrucât defineau identitatea femeii care le purta, veșmintele abăteau atenția – a ei și a privitorului – de la durerea interioară. Frida spunea că poartă astfel de haine din „cochetărie”; voia să-și mascheze cicatricile și piciorul beteag. Meticulozitatea cu care își ascundea corpul sub îmbrăcăminte era o încercare de a compensa defectele trupești, senzația de rupere în bucăți, de disoluție, de existență efemeră. Panglicile, florile, bijuteriile și eșarfele au devenit din ce în ce mai viu colorate și mai elaborate pe măsură ce starea sănătății ei se înrăutățea. Într-un fel, Frida era ca o piñata mexicană, un înveliș fragil, decorat cu pliseuri și volane, umplut cu dulciuri și surprize, dar menit a fi spart. Așa cum copiii legați la ochi încearcă să spargă cu o coadă de mătură piñata agățată de sfoară, Frida a primit de la viață lovitură după lovitură. În timp ce se balansează și se învârte suspendată în aer, piñata care urmează să fie distrusă face ca frumusețea ei vie să capete o importanță cu atât mai mare cu cât este efemeră. În mod similar, felul de a se împodobi al Fridei era tulburător: era în același timp o afirmare a dragostei de viață și o dovadă că își conștientiza – și sfida – durerea și moartea. (pag. 151-152)
După călătorii și șederi în SUA și în Europa, se-ntorcea în Mexic cu convingerea clasică a faptului că nicăieri n-ar fi mai bine decât acasă și nu se sfia să își folosească limbajul colorat pentru a se plânge de acei gringo care o deranjau, prin felul lor de a fi, precum și de parizienii murdari și neprofesioniști (în contextul în care ajunsese acolo pentru o expoziție care s-a tărăgănat din vina organizatorilor, fiind cazată în condiții care o deranjau, pe bună dreptate, făcând-o să reproșeze mizeria gazdelor).
Despre relația ei cu Diego Rivera s-ar putea scrie alte câteva cărți (din curiozitate față de subiect și fascinație pentru Frida, am în plan să fac rost de biografia soțului ei, dar și de romanul scris de Bárbara Mujica din perspectiva Cristinei, sora cu care Diego a avut o relație), însă am apreciat că-n biografia de față n-am simțit drept copleșitoare prezența altor persoane – este numai și numai despre Frida, cu menționări și puneri în context ale celorlalți exact atât cât este nevoie, nu în exces.
Moartea Fridei nu putea fi decât una care să întărească dimensiunea legendară: a vrut să fie incinerată ca să nu-și petreacă veșnicia tot întinsă pe spate-n mormânt, există suspiciuni neconfirmate că Diego ar fi ajutat-o să nu moară natural (și eu cred în asta doar pentru că mi se pare romantic și se leagă cu niște lucruri nedemonstrabile, despre care veți găsi informații și-n cartea scrisă de Hayden Herrera, dar lăsați-mă să-mi văd de această inofensivă teorie a conspirației) și ieșirea din scenă pe măsura vieții, aproape ritualic, într-un amestec de frumos cu macabru: „în clipa în care trupul a ajuns în dreptul gurii cuptorului, căldura uriașă l-a făcut să se ridice în poziție șezând, iar părul cuprins de flăcări i s-a ridicat deasupra capului formând o aureolă. Siqueiros spune că atunci când flăcările i-au cuprins părul, chipul ei părea să zâmbească din mijlocul unei imense floarea-soarelui” (pag. 557)
Fie că îți place Frida sau nu, fie că te pasionează arta pe care a creat-o sau îți e mai degrabă indiferentă, cred că biografia de Hayden Herrera este un must read chiar și numai pentru modul în care este documentată și scrisă – un stil captivant și o structură impecabilă pentru o poveste care, dincolo de artă, tragedie și sex, reprezintă viață în cea mai autentică formă, din punctul meu de vedere.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply