Vicente Rosenberg, un evreu care se simte uneori antisemit, pleacă în 1928 din Polonia şi ajunge întâi la Amsterdam, apoi la Paris şi la Bordeaux – iar de aici se duce cu un pachebot spre Buenos Aires alături de Ariel Edelsohn, prietenul său. Viaţa lui la Buenos Aires, cu accent pe anii de desfăşurare ai celui de-al Doilea Război Mondial şi pe imposibilitatea vieţii cu apăsările morale ulterioare, este subiectul central al romanului Ghetoul interior, scris de Santiago H. Amigorena în 2019 şi publicat la noi în traducerea din limba franceză a Andreei Năstase în 2020.

Vicente rupe treptat legăturile cu cei dragi dintr-un amestec de dorinţă de libertate, de autonomie, şi obişnuinţa unui curs al vieţii care îl desprinde tot mai mult de trecut – aşa cum este căsătoria cu Rosita, naşterea copiilor lor, afacerea de care trebuie să se îngrijească zilnic. Ghetoul interior al lui Vicente este prezentat în paralel cu cele în care, în Europa, rudele îi sunt înghesuite spre moarte, deşi el refuză să creadă chiar şi ştirile care ajung la el din presa vremii, care şi aceasta demonstrează, la rândul ei, cât de mult se poate filtra o informaţie şi cum riscă aceasta, oricât de îngrozitoare ar fi, să se aneantizeze.

Regretele târzii ale tânărului nu mai ajută la nimic, căci istoria nu-l mai lasă să îşi repare greşelile, iar sentimentul de inevitabil pluteşte peste tot ca o sentinţă dată dinainte: viaţa îşi urmează cursul într-o manieră care pare că-i face pe toţi spectatori neputincioşi şi, în egală măsură, complici. Pasajele cu teoretizările antisemitismului şi cele de punere în context a acţiunii romanului mi se par extrem de binevenite, aşa cum este explicarea condiţiilor în care funcţionau primele lagăre (camerele de gazare mobile erau, în stadiul iniţial, deghizate în vehicule ale producătorului de cafea Kaisers-Kaffee, urmate de camioane de 2,5 sau 3 şi chiar 5 tone) sau detaliile despre Madagaskar Projekt (care a fost o idee a guvernului german nazist de a muta cât mai mulţi evrei în Madagascar – pe care-l voiau de la Franţa în ciuda faptului că ştiau că aceştia nu puteau supravieţui condiţiilor grele). Despre toate acestea am fost nevoită să întreb un istoric pentru că erau fapte pe care nu le ştiam şi pe care le speram a fi ficţiune, însă Emanuel Grec mi-a confirmat scopul şi utilizările acestora.

Tonul narativ este, prin urmare, acuzator şi ferm, indicând o vină colectivă, iar întrebările despre identitate sunt de o complexitate aplicabilă vieţii şi-n zilele noastre. În plus, Ghetoul interior a subliniat pentru mine cât de uşor pot fi puse vieţile oamenilor în cuvintele unei limbi de lemn (când Hitler, Himmler şi Kruger discută despre „soluţia teritorială a chestiunii evreieşti”) şi cum Holocaustul  şi-a găsit inspiraţia diabolică şi în creştinismul care a spus, multă vreme, că „nu puteţi trăi dacă nu sunteţi ca noi”.

Istoria şi neputinţa în faţa ei îl aruncă pe Vicente într-un „vid de deznădejde”, iar ghetoul frământărilor lui interioare pare să fie la fel de întunecat  precum cel din Varşovia, unde îi sunt rudele – cu-atât mai mult cu cât acela nu este descris, ci doar închipuit de personajul central şi reconstruit în imaginaţie din fragmentele de adevăr istoric ce devin tot mai multe şi mai credibile. Iar nepotul lui Vicente, cel care a scris cartea de faţă, a făcut astfel o treabă extraordinară şi un mare serviciu nevoii de toleranţă, umanitate şi înţelegere a istoriei, dând mai departe o mărturie dintr-o perspectivă nemaiîntâlnită de mine şi pe care eu aş include-o în bibliografia şcolară obligatorie.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici.

Facebook Comments