Despre FOE am tot spus că mi-ar plăcea să-l traduc eu în limba română – asta în timp ce citeam în engleză ediția din 2019 de la Scribner, neștiind că a fost deja tradus. În română se numește Intrusul (și ce copertă bună are!), iar traducerea este semnată de Andreea Florescu și a apărut la editura Curtea Veche în 2022. Vreau să-mi iau și versiunea în limba română strict pentru că cred că m-aș bucura de cartea asta de parcă aș citi-o iar pentru prima oară, așa revelație a fost. Aș încerca asta și pentru că Toronto Star (bine) zice: își va inspira cititorii să o recitească imediat pentru a încerca să-și dea seama cum a fost construită. Pare că, având aceeași idee în minte sau una asemănătoare, nu ai putea să scrii sute de pagini fără a divulga un detaliu major. Lui Iain Reid i-a reușit și acest lucru face romanul o creație deosebită, de ținut minte.

Nu doar narațiunea a fost revelație în FOE, ci și stilul – cu care mă familiarizasem întrucâtva de la Mă gândesc să-i pun capăt. Același mister dens multiplu stratificat, cu indicii care te pun pe piste pe care le crezi valide până la proba contrarie și fără vreo stridență șocantă specifică thrillerelor de consum. Un nenumit pe care-l intuiești pe alocuri și care dă senzația constantă că există un ceva anume care nu e în regulă, un element pe care ai putea să-l apuci dacă l-ai vedea, dacă l-ai auzi pentru o clipă măcar. Dar suntem în totalitate la mila autorului, care abia pe ultimele pagini dezvăluie twist-ul care m-a făcut să zic „Aaaaa, evident!”. Nu era evident, doar că acum avea sens. Și l-am apreciat cu-atât mai mult pe Iain Reid.

Povestea este a unui cuplu ciudățel (nu fac ceva anume, însă sunt distanți chiar și-n momentele de apropiere, dar și straniu de apropiați când se distanțează, având grijă unul de celălalt, făcându-i celuilalt viața un pic mai ușoară) și destul de izolat. Cei doi stau la ferma lor îndepărtată de oraș, fără vecini, și viața li se schimbă când primesc o vizită neobișnuită, în urma căruia află vestea că el, Junior, va trebui să plece vreme îndelungată departe de casă. Nu pare că ei ar avea un cuvânt de spus, au fost în așa fel construiți că parcă nici nu mi-i puteam imagina refuzând sau împotrivindu-se, sunt goluri în amintirile lui despre ea, sunt ezitări în afirmațiile ei despre sine și despre familia lor, nu știi „cine conduce”, deși e clar că cineva o face din umbră. Mesagerul le găsește o soluție ingenioasă pentru ca ea, Henrietta, să nu se simtă singură în anii în care va fi (fără voie) despărțită de soțul său.

Dincolo de povestea hipnotizantă, FOE este un excelent prilej de chestionare a identității și a memoriei, precum și a individualității într-o lume aparținând vag unei anume categorii, cu dileme etice conturate deloc tezist, ci mai degrabă sugerate subtil în context. Orice v-aș spune eu (și e tare greu să nu stric numeroasele surprize din roman, rareori mi-e imposibil să evit un spoiler), nimic nu vă poate pregăti pentru cât de intens și provocator este romanul lui Iain Reid. O carte cum așteptam de ceva vreme, speram să existe, dar la care nu îndrăzneam să visez în totalitate! Ah, satisfying, satisfying read!

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.

Facebook Comments