Să nu râzi, să nu plângi; dar înțelegi oare?

A fost o vreme — îndelungată chiar — când căutam cărți despre părinți, copii și relația dintre ei. Nu știam ce întrebări să-mi pun sau ce așteptări aveam de la carte, dar țineam neapărat să aflu răspunsuri care să-mi ușureze viața. N-am găsit atunci acele cărți care să mă și mulțumească, dar în ultimii unu-doi ani am recuperat din plin cu cărțile Tatianei Țîbuleac sau cu cele trei citite nu de mult, toate scrise tot de autori români, despre femeia ultimului secol la noi. Să nu râzi :(( a apărut recent la editura Trei.

Căutam astfel de cărți pentru că voiam să râd, să plâng, să simt ceva, altceva. Acum, mai înțeleaptă, aș spune eu, cred că cheia stă exact în a înțelege: ce ai trăit și ce trăiești acum, cauze, consecințe, efecte. Mai contează să înțelegi, mai presus de toate, că familiile nu-s perfecte. Nici cele ale vecinilor sau prietenilor, pe care le invidiai în copilăria ta nefericită. Or fi familiile nefericite în feluri unice, dar numitori comuni există. Mai mulți și mai des decât am fi dispuși să credem.

Nemulțumirile și reproșurile vin, în acest roman al Ralucăi Feher, în straturi, sunt codependente și fiecare aspect negativ naște, la rândul lui, alt și alt rău din care celelalte se hrănesc, crescând, acaparând și dând și ele naștere, la rândul lor, astfel încât, în cele din urmă, o familie măcinată de eterne nemulțumiri ajunge să semene tot mai mult cu o carcasă goală, în care doar suferința mai poate să se amplifice. Alături de ea, și grija pentru imaginea proiectată în exterior. Ca două tăișuri ale aceleiași lame ucigașe, nemiloase, reci.

Dincolo de ce vrea să transmită Diana din roman, cred că miza autoarei e alta: vrea să atragă atenția că astfel de lucruri se întâmplă pur și simplu. Că oamenii suferă de mici din cauza părinților care îi îngroapă în vină care nu le aparține, care ajunge să le apese pe umeri atât de greu celor mici încât, crescând, ajung să fie la propriu îngropați, poate chiar de părinții care nu vor pricepe niciodată sinuciderea unui urmaș care lasă în urmă doar paradoxuri. Privind de unde privesc părinții, nici nu are cum să fie altfel.

Dincolo de a fi catalogate drept bune sau rele, dincolo de înfierarea comportamentelor, să înțelegi o astfel de realitate (a multor familii ori cupluri contemporane – și nu numai) este un prim pas spre însănătoșire și igienă mentală. Este la fel de mult de râs pe cât este de plâns în cartea de față, dar schimbarea adevărată intervine atunci când înțelegi. Și ca părinte, și ca fiu ori fiică. Și ca vecin care judecă, probabil. „Să înțelegi!” ar putea fi o primă poruncă eficientă.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *