Souad ne amintește că extremismul ucide

Arsă de vie era de multă vreme pe lista mea de cărți musai de citit, atât pentru că mă interesează subiectul, cât și pentru că am văzut-o intens recomandată de majoritatea cititorilor din comunitatea de bookstagram-eri pe care o urmăresc pentru idei și inspirație și pe care încerc să o țin aproape.

Cartea a apărut inițial în 2003, la noi a apărut în 2008 la RAO, iar în 2017 și la Polirom, ediția pe care am citit-o și eu. Etichetată de RAO drept „carte-document”, lucru cu care sunt complet de acord. Este vorba, până la urmă, despre nenoroc în cartea asta: acela de a se fi născut femeie și, mai mult, una musulmană, într-o zonă izolată și profund legată de obiceiurile care nu pot fi altfel decât respectate. Dincolo de orice, Souad este victima conjucturilor transformate în crunte realități. Și o persoană extrem de norocoasă, de la un punct încolo, pentru că este printre foarte puținele supraviețuitoare ale dreptului cutumiar, printre extrem de puținele cu o șansă la readaptare la o viață fără constrângeri.

Souad este o tânără care își „dezonorează” familia după ce rămâne însărcinată, necăsătorită fiind, într-o lume în care dezonoarea înseamnă și ridicat privirea către un bărbat, ca să nu mai spunem despre ieșirile la care fetele nu au dreptul dacă nu sunt însoțite. Este o carte scrisă ca o declarație dată la poliție, fără înflorituri, fără poezia unei narațiuni calculate. E o mărturisire. Un document.

Arsă de vie este reminder-ul perfect că extremismul ucide: dacă nu e vorba de impunerea forțată a unor principii pe care mulți le asociază cu islamul, atunci se aplică la fel de bine și la lumea occidentală. Ajunsă în Europa, psihicul lui Souad are multe de îndurat din cauza standardelor pe care le observă în jur și, având în vedere nenorocirea care a scos-o din Cisiordania, la care nu se mai poate ridica. Aderarea extremă la principiile și standardele lumii vestice poate ucide la fel. Poate uităm asta.

Am rămas și cu câteva nelămuriri, nu știu dacă le-aș spune chiar reproșuri, din cauza unor neconcordanțe: la un moment dat, Souad spune că nu a văzut niciodată poliție în copilărie, că nu se întâmpla ceva și autoritățile veneau, că noțiunea de poliție a priceput-o văzând Europa, mai târziu, dar doar câteva pagini mai încolo relatează despre moartea unei fete, urmată de sosirea poliției și trimiterea la închisoare a șoferului care o călcase cu roata pe cap.

La fel, Souad spune cum și-a pierdut părul când i s-a dat foc (a rămas fără urechi, bărbia i s-a lipit de piept, deci vorbim de o traumă gravă), că rămăsese fără păr, că se simțea (și mai) urâtă acum etc., dar câteva pagini după urmează partea în care povestește despre cât de rău era tratată de personalul spitalului, cum era îngrijită și spălată (precar, pe scurt) și cum era ținută de păr pentru a nu fi atinsă. Poate că Souad, analfabetă până la 20 de ani, a încurcat evenimentele și planurile realității, cum era și de așteptat, înțeleg cum funcționează trauma și șocul și de ce intervin aparente discrepanțe în relatări ulterioare ale lucrurilor care ne-au afectat, dar nu am înțeles de ce ajutorul dat de Marie-Thérèse Cuny nu a clarificat mai multe astfel de aspecte.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *