lectură în dialog | Alan Weisman – Lumea fără noi

Dragoș Preutescu și Anca Zaharia și-au dat seama, ca mulți alții înaintea lor, că degeaba citești dacă nu începi să și discuți despre cărțile astfel descoperite, prin urmare alegem o carte, o citește fiecare dintre noi, iar dialogul rezultat îl citiți aici, în rubrica Lectură în dialogAstăzi vă arătăm ce am discutat după ce am citit Lumea fără noi, scrisă de Alan Weisman, și vă invităm și pe voi să ne „întrerupeți” cu idei noi, întrebări sau concluzii.

Homo sapiens urbanus și viitorul postuman după legile naturii

Dragoș Preutescu: Să ne gândim la o „lume fără noi” mi se pare cel mai sincer și curajos act pe care un om etic și rațional îl poate face. Viitorul postumanității, fie că vrem să acceptăm sau nu, va fi unul al eticii ecologice. Activitatea umană va sta sub imperativul măsurii și al recunoașterii că nu suntem mai presus de natură. Sau cum spunea un celebru filosof german, Hans Jonas, totul va sta sub imperativul responsabilității și a felului în care noi respectăm ideea de viață. De ce oamenii au impresia că atunci când spui viață, totul se referă doar la ei? De ce nu acceptăm (mai ales în această eră tehnologică) că noi suntem doar un fir evolutiv al naturii? Cartea lui Alan Weisman, Lumea fără noi, are curajul să ne ducă dincolo de momentul (posibil) în care noi nu vom mai exista.

Anca Zaharia: Conștiința de sine vine, iată, cu impresia (sau, din păcate, chiar certitudinea) că lumea nu există fără noi. Dimpotrivă, citind cartea lui Weisman, mi-am reconfirmat părerea că suntem o tumoră a Terrei sau, ca să o spun mai delicat, doar o etapă în evoluția ei. În nici un caz nu putem afirma că am fi indispensabili, când am făcut mai mult rău decât bine, în nici un caz nu ne putem asuma merite pentru altceva decât creațiile culturale și artistice — dar și acestea au venit cu niște costuri uriașe pentru planetă. Dar într-o zi noi nu vom mai fi și rezultatele muncii noastre aici vor fi de mult șterse de pe fața pământului, acesta este un fapt. Dar cât de greu ne este, oare, să acceptăm cu adevărat asta? Nu e un exercițiu uriaș de smerenie, de decență, de depersonalizare poate, un exercițiu la care luăm continuu doar note mici?

Dragoș Preutescu: Omul este fricos și laș să își recunoască limitele și să recunoască „exercițiul decenței, al smereniei”. El s-a luptat dintotdeauna pentru supraviețuire și natura a fost singura care i-a oferit această posibilitate. Însă am ajuns la un punct în care singura posibilitate a omului este DOAR supraviețuirea. Chiar dacă este un paradox, pentru că în mintea noastră totul este foarte clar: suntem cea mai evoluată specie de pe planetă și putem domina totul. Este justificat punctul de vedere al ornitologului Steve Hilty, amintit în cartea lui Alan Weisman: oare cine ne va simți lipsa dacă nu vom mai exista pe Pământ? Va plânge cineva? Cartea Lumea fără noi nu tratează neapărat răutățile pe care le facem naturii. Asta o știm foarte bine. Dar ne arată ce a existat și poate exista fără noi – mai multă VIAȚĂ.  

Anca Zaharia: Asta am admirat la fiecare temă abordată de autor — de la distrugerea vechilor păduri la plasticul din oceane și viața de după iradierea de la Cernobîl —, faptul că nu există un ton neapărat acuzator, ci mai degrabă resemnat: este o realitate că Terra a trăit mult fără noi, a avut parte de cicluri de dezvoltare și regresie, am apărut noi, cum la fel vom dispărea, în vreme ce alte specii (de animale, plante și pești) vor dispărea și ele pentru a lăsa loc altora. Cu siguranță facem și noi loc — deși într-un mod atât de dăunător — pentru altceva. Nu avem de unde ști dacă asta înseamnă o continuitate în direcția pe care a apucat Homo sapiens sau dacă presupune doar moartea speciilor inteligente, dar știm un lucru: schimbarea înseamnă viață. Pe de altă parte, cartea lui Weisman m-a făcut să vreau să citesc mai multe despre o grămadă de alte subiecte, despre care nu știam decât foarte puțin sau chiar deloc până acum: teoriile pline de speranță legate de crearea oamenilor în spațiu, Biserica Eutanasiei și Mișcarea pentru Dispariția Umană Voluntară, evacuarea din Novozibkov, Enrico Fermi.

Dragoș Preutescu: Tema protejării naturii și a modurilor de a învăța despre schimbările și ciclurile ei ne-au pus în situația să nu vorbim doar despre o simplă ecologie și să ne educăm în spiritul ei, acum se vorbește și despre o ecologie umană, unde omul trebuie să aplice o etică și valori (noi valori sociale, economice, politice) pentru a proteja și a beneficia de darurile naturii. Am trăit și încă mai trăim sub principiul dezvoltării, dar ne dăm seama că acesta nu este nelimitat și nici nu va organiza activitatea umană pe Pământ în așa fel încât toată lumea să fie mulțumită (când este mult, va trebui să fie și mai mult). Oare cine va avea puterea de a stabili această nouă etică, prin care omul să poată deveni responsabil, dar în același timp să nu renunțe niciodată la ideea de a se dezvolta? Cum spunea Paul Ricoeur într-unul din interviurile sale în volumul Filosofie, etică, politică, suntem nevoiți să păstrăm acest  „echilibru fragil” dintre noi și natură. 

Anca Zaharia: Suntem nevoiți, dar perspectiva mea pesimist-realistă îmi spune că nu vom găsi niciodată acest echilibru, ci vom continua să distrugem și să exclamăm tot mai des: oh, a dispărut și specia asta, și cealaltă, ce bine ar fi să combatem cumva acest fenomen! Dar vom repeta iar și iar aceleași greșeli, conduși parcă de aceeași certitudine a unor culte religioase: planeta există cu tot ce e pe ea, în ea, pentru a ne servi, altfel nu are rost. Vom crede, cu alte cuvinte, că totul ni se cuvine și nu ne vom opri până nu ne va opri natura specia. Lucru care îmi convine. Cu același aparent cinism ca de obicei, da, chiar îmi convine.


Nu vânăm bestsellers, nu salvăm autori. Găsești cartea discutată aici.
Poți interveni oricând în dialogul nostru!


Photo main: Dragoș Preutescu

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *