Secretul omulețului fantastic din perete

Cu mare bucurie am descoperit Omulețul din perete și alte povestiri fantastice, pe care la început am judecat-o superficial, gândind – după titlu și copertă – că nu are cum să fie mare revelație. Abia după ce am terminat-o și am închis-o a avut sens și titlul, dar mai ales bogăția de pe copertă pe care eu, greșit, am considerat-o aglomerație obositoare la prima vedere. Și astfel ajunge Omulețul din perete cartea mea preferată dintre cele multe citite în ultima perioadă.

Începutul cărții lui Marian Coman, cu oamenii care lasă tot și dispar în aceeași direcție, mi-a invocat un fel de apocalipsă din filme, în special la The Happening (2008, regia: M. Night Shyamalan, cu Mark Wahlberg și Zooey Deschanel) m-a dus cu gândul. Ba chiar, după ce am aflat unde se duceau toți acei oameni care, în toată excentricitatea și banalitatea lor se lasă uniformizați și se adună în același loc – unul care pare vrăjit, mi-a părut un fel de tribut adus pentru Un veac de singurătate.

Sunt multe elementele pe care nu le-ai vedea niciodată alăturate, dar care alcătuiesc, prin talentul unui scriitor-păpușar, un peisaj de vis care debutează calm, în culori sidefate, prietenoase, pentru a se contura apoi, din ele, o întunecime aproape palpabilă, densă, ca și cum cele mai rele gânduri ale lui Stephen King le-ar întâlni pe cele ale lui George R. R. Martin, alcătuind un mozaic bicolor strident, unde rozul și negrul, morții și vii – fără să știi care-i care – supurează o tristețe macabră colcăitoare, reală, aproape personificată.

Tocmai aici reușește autorul: din elementele lui improbabile obține un efect care dă de gândit, dă motive de speriat, de verificat dacă ai încuiat ușa și dacă umbra care se lățește pe perete este într-adevăr o umbră și-atât. Limita este aproape insesizabilă între vis și realitate; visul recreează realitatea, o desenează, o colorează și o întinde pe pereți, depășind conturul, spre fascinația tuturor, prinși în joc ca niște insecte fără de scăpare.

Omulețul din perete mi-a reamintit și că, pentru mine, cele mai înfricoșătoare ființe sunt copiii, cu lumile lor de nedescifrat, ca și cum ar pricepe o dimensiune magică pe care noi am uitat-o: malefică, modelatoare, distrugătoare. Mi s-a părut că identific un fel de ars poetica în paginile cu pictorul experimentat care îl încurajează pe copil să îl deseneze pe omuleț; să dea, așadar, contur și pentru alții, într-o formă la care se pricepe, fricilor sale. Trecerea prin perete, pe de altă parte, nu am avut cum să nu o asociez decât cu Narnia descoperită după trecerea prin dulap, dar am văzut totul apoi ca pe o trecere de hotar făcută de dragul artei. Sau al cunoașterii? Ori sunt cele două sinonime mai des decât ne dăm seama?

În cele din urmă, poate nici n-am dreptate. Poate că autorul a vrut să spună cu totul altceva. Cert e că lumea e un circ, o adunare de ciudățenii care sunt înfricoșătoare cât timp ești de cealaltă parte a peretelui, a ușii, a realității. Secretul omulețului este că poate să îți fie cel mai bun prieten și totodată principalul potrivnic. Poate chiar tu ești omulețul din perete, de unde să știu eu?


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *