Ai fost vreodată prins într-un triunghi amoros? Nu trebuie să-ţi răspunzi decât citind Fidelitate. Pentru că nu ştiu ce spun statisticile, dar tind să cred (bazându-mă pe vieţile pe care le cunosc detaliat, cele ale celor din jurul meu), că fiecare dintre noi ajunge să fie a treia sau a patra roată a unui vehicul pe două roţi într-o ecuaţie care-i complică traiul măcar o dată-n viaţă. Dacă nu, măcar cu personajele unei cărţi sau cu cele dintr-un film aţi empatizat când sărmana soţie perfectă e părăsită pentru tinerica superficială sau când soţul duios, aproape de perfecţiune, e ignorat de doamna care are ochi doar pentru mai vânjosul grădinar. În aceste cazuri, cel mai uşor lucru de făcut e de etichetat, iar cea mai grea treabă e introspecţia (necesară, zic eu, dar aici iar ar trebui discutat cu un specialist, nu mai luaţi de bun tot ce citiţi pe net).
Fidelitate nu vrea să pună pe trepte diferite fidelitatea şi infidelitatea, trădarea şi lipsa acesteia, dedicarea până la abnegaţie, ci vrea să le exploateze în paralel, să le răsucească pe toate părţile fără grade de comparaţie, chiar fără repere morale, acordând atenţie sporită doar deciziilor personajelor şi argumentărilor (justificărilor, mai degrabă) ale acestora. Sentimentele care îi aruncă pe unii în braţele celorlalţi şi cele care îi îndepărtează de „ispita” care vine în multe forme. Să îi rezişti înseamnă infidelitate?, asta se-ntreabă Marco Missiroli în ceea ce bănuiesc că a constituit premisa acestui roman.
Carlo e profesor la o universitate milaneză, Margherita e agent imobiliar, iar cei doi au o căsnicie la fel ca toate celelalte: perfectă din exterior, prezentând tot mai multe crăpături şi ezitări pe măsură ce te apropii. Cei care le ameninţă nu traiul liniştit, ci obişnuinţa conjugală şi blazarea, sunt Sofia, studenta lui, şi Andrea, maseurul ei.
Cu un stil simplu şi direct, fără un prea mare accent pus pe comunicarea de cuplu ori pe aparenţele pe care toţi vor să le apere, uneori părând dispuşi să o facă cu orice preţ şi călcând, în drumul lor, pe atâţia alţii, autorul expune din perspectivă duală sentimente, resentimente, remuşcări, procese de conştiinţă, piedici reale sau imaginate şi declaraţii pasionale, alături de efectele pe care le pot avea acestea. De fiecare dată, repet, insistând să vedem şi noi prin ochii personajului aflat sub lupă. Sentinţele lipsesc cu desăvârşire şi cred că tocmai asta m-a atras cel mai mult la Fidelitate: faptul că Missiroli nu profită de personajele sale pentru a ne transmite vreo lecţie de morală, ci că reuşeşte să relateze, privind din interior, cum se simt nişte indivizi diferiţi puşi în situaţii asemănătoare la nivel aparent.
Italienii care au recenzat romanul pe Goodreads au avut numai lucruri negative de spus despre această carte a lui Marco Missiroli, iar eu n-am priceput de ce, mă tot întreb ce anume din felul în care sunt construiţi îi determină să o eticheteze drept „cartaigienica” şi „Confuso, nella trama e nella scrittura, incerto nello stile”. Pentru mine a fost doar un fragment de vieţi care se suprapun, într-un anumit punct, şi din care se extrage o sevă necosmetizată. Un fel de autopsie a sentimentelor. Disecţie pe viu, doar pe alocuri.
Poate că cei care au etichetat-o cum citam mai sus confundă simplitatea cu lipsa unei intrigi, a unui stil, dar aici intervine subiectivismul celui care judecă un produs cultural-artistic. La urma urmei, cartea a luat premiul Strega Giovani în 2019 şi poate fi citit şi ca un manifest extrem de paşnic la adresa ultramoralizării prin decuparea unor părţi din vieţi neînţelese, deci judecate după criterii bătute-n cuie de generaţii.
Poate că avem nevoie, în vieţile nostre mici şi mari şi simple şi complicate, cum ajung să fie, de banalitatea care zace-n ceea ce eşuăm să identificăm drept complexitate a naturii umane în ansamblul ei. Avem nevoie de Fidelitate ca să începem să ne punem întrebări cu adevărat importante.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici.
Leave a Reply