Cum să-ți iubești fiica a apărut în colecția Anansi Contemporan de la Editura Pandora M în 2023, în traducerea din ebraică a Monicăi Pruteanu. Fiind prima mea întâlnire cu Hila Blum, n-am avut nici așteptări, nici preconcepții, dar în final am admirat capacitatea de a crea un personaj feminin atât de greu de etichetat și care mi-a stârnit deopotrivă milă și compasiune, dar mi-a fost și profund antipatic pe mai toată durata romanului.
Click pentru abonare.
Rezumat
Yoela Linden este mamă și bunică – nu și-a mai văzut fiica de multă vreme, iar pe nepoate nici nu le-a cunoscut măcar. Dar pleacă la mii de kilometri distanță, acolo unde află, absolut întâmplător, că locuiește familia fiicei ei, pentru a-i urmări membrii de la distanță. Printre altele, se uită din stradă spre casa în care familia se strânge în jurul mesei și îl urmărește pe ginerele său la muncă.
Dar narațiunea nu se concentrează atât de mult pe prezent, ci dimpotrivă: adevărata miză stă în rememorări și proiecții, în reluarea unor evenimente trecute care par, la început, cele ale unor vieți fericite, dar care pe parcurs se dezvăluie cititorului drept mărci ale unor traume, abuzuri și inadecvări tot mai grave, desfășurându-se – dar doar pentru ochiul din exterior – ca posibile motive pentru ruptura ce pare iremediabilă.
Recenzie
Titlul este o capcană în care poți să cazi chiar de la început – pentru că mie mi s-a părut, pe măsură ce am dat pagină după pagină, că romanul de față este despre o mulțime de moduri în care să nu îți iubești fiica. Sau un copil, în general. E despre mai toate felurile în care poate greși un părinte, chiar dacă el își motivează deciziile ca fiind alimentate de iubire și bune intenții față de copil.
Citind Cum să-ți iubești fiica, poți să vezi cum disperarea de a fi validat ca părinte, exclusiv în termeni proprii, poate să devină primejdios pentru copil și pentru o relație cu viitorul adult:
Doar după aceea, în avion, în timpul zborului de întoarcere acasă, m-am gândit că, dacă fiica mea ar fi fost rănită un pic mai tare, dacă viața ei nu ar fi fost atât de bună, aș fi putut avea grijă de ea. (pag. 45)
Mama din romanul acesta este una aflată în permanență într-o raportare nepotrivită la fiica sa și la ce o înconjoară sau o privește, direct sau indirect, manifestând un egoism absurd și o răutate pe care și-o justifică foarte frumos prin bune intenții:
Eram impresionată de Arza. Manierele ei erau impecabile. Era întotdeauna binedispusă. Cum crescuse o astfel de fată? În cel fel de casă și cu ce fel de părinți? Spre deosebire de anii din urmă, în care le cunoșteam pe mamele tuturor prietenelor fiicei mele, acum avea de-a face cu fete care erau propriile lor fiice, ale unui prezent nesfârșit, ca și cum ar fi fost create din nimic, ca și cum se născuseră de la sine. Veneau și plecau singure, își rezolvau treburile una cu alta, copile încă, dar deja aparținându-le femeilor care vor fi. În acea vară, am pândit ocazia de a o vedea pe mama Arzei, iar când am văzut-o, o dată, scurt, în timpul zilei părinților la școală, nu mi-a dat impresia că știe să-și iubească fiica mai bine decât mine. (pag. 75)
Pe măsură ce crește fiica ei, Yoela este tot mai deranjată de autonomia, de independența fetei. Mai târziu, când adolescenta are prieteni și pretendenți, îi îndepărtează. Remarcă faptul că, la începutul adolescenței, „Leah nu știa cum să facă diferența între mine și ea” (pag. 77), dar nu-mi aduc aminte să fi citit că impune limite, în calitatea ei de mamă, când fiica i se tot arată dezbrăcată, și nici nu încetează să-și pupe pe gură fiica (adultă deja). Insuflă codependență cu fiecare mișcare și face în așa fel încât copilul să aibă impresia că își ia propriile decizii când nu se mai poate dezlipi de mama care nu-l vrea dezlipit.
Pe scurt, aici mi s-a părut ca un părinte care își sălbăticește copilul, iar apoi se întreabă „De ce o fi așa?” sau „Cu cine seamănă?”, când principala prezență a fost întotdeauna a părintelui care apoi contestă ce a „construit”, ce a „turnat” în forma pe care ar fi putut să o contureze mult mai fin, mai independent, mai pregătit pentru viață:
Faci o greșeală, mi-a spus Meir din nou, în vară. Este important pentru ea să ai încredere în ce face. E important să-și descopere independența, să știe să ajungă singură în diferite locuri, să se întoarcă singură, să iasă în lume și să înțeleagă unde se află. (pag. 97)
Ca linie narativă secundară, remarc căsnicia și relațiile amoroase (cu fidelitate și roluri de gen într-o casă, cu motive stranii pentru a rămâne într-o relație), precum și viața profesională în raport cu maternitatea (provocările, așteptările societății de la femei și de la bărbați în calitatea lor de părinți, tabuurile privind femeile singure sau pe cele intrate în relații la vârste înaintate, eventual după moartea soțului).
Știm, până la urmă știm că ne traumatizăm copiii orice-am face, fie că vorbim despre exces de îmbrățișări sau lipsa lor, fie că ne referim la numele „oficiale” și cele de alint, la protecția care lipsește sau care copleșește, știm că lasă urme în viitori adulți tot ce în perioada de creștere a fost prea mult sau prea puțin.
Deși Yoela pare să știe că și iubirea poate face rău, nu o vedem să-și dea seama de comportamentele dăunătoare pe care le adoptă. Și asta face și mai intens momentul în care fiica se întoarce în casa părintească, scurt, doar pentru că tatăl ei (cu care avusese o relație mult mai sănătoasă, deși am detectat niște indicii de daddy issues) era pe patul de moarte. E atât de clar pentru toți că, dacă tatăl n-ar fi fost motivul, ea n-ar mai fi călcat acolo niciodată, desprinsă definitiv de persoane cu care nu mai vrea să aibă de-a face:
Măcar dacă s-ar fi pocăit, dacă s-ar fi alăturat unei secte, dacă s-ar fi abandonat unei puteri mai presus de ea. Dar ea rămăsese Leah; era Leah și nu mai voia să fie fiica mea. (pag. 192)
Dacă la început am crezut că voi empatiza 100% cu Yoela, pe parcurs am înțeles-o tot mai mult pe fiica neînțeleasă, sufocată, neacceptată ca o persoană diferită de cea care i-a dat viață, lipsită de obediența care ar fi transformat-o în replica perfectă a mamei. Mi-a plăcut finalul neașteptat și l-am apreciat cu atât mai mult cu cât nu am putut stabili cu precizie dacă Yoela a știut ce face când a pus în mișcare faptele ce aveau să-i aducă fiica acasă sau dacă a fost pură întâmplare. Dată fiind desfăurarea faptelor de până la ultima pagină, mi-e greu să o (mai) cred inocentă pe mamă.
E important de menționat și că, după ce am terminat cartea, am văzut această postare care reclama similaritățile prea mari între o povestire de Alice Munro și Cum să-ți iubești fiica. Din fericire pentru romanul scris de Hila Blum, n-am citit povestirea în cauză, așa că mă abțin, însă sunt cu atât mai curioasă să caut cartea de Munro și să văd cu ochii mei dacă asemănările sunt deranjante sau chiar suspecte.
Despre relațiile discutabile și deficitare dintre mame și fiice puteți citi și în Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, despre care am scris aici. Și despre părinți care mint pe cei din jur pentru a se preface că încă au o relație cu copiii care-i evită puteți citi în Stela, despre care am povestit pe larg aici.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply