Păturica roz a apărut în 2023 la Editura Litera, în colecția Biblioteca de Proză Contemporană. E un roman autobiografic de Marius Balo, românul cunoscut pentru că a făcut 8 ani de închisoare în China, timp în care și-a tot susținut nevinovăția și a făcut numeroase apeluri la transferul într-o închisoare românească, toate rămase fără succes.
Cartea de față este redarea acestui episod din viața autorului și o binevenită explicație suplimentară pentru cei care nu îi cunosc povestea integral, pe de o parte, precum și pentru cei care vor să vadă acest roman drept o mărturie necenzurată despre privarea de libertate în China, sistemul de justiție de acolo și unghiurile din care pot fi privite aceste lucruri de un european cu educație newyorkeză.
Rezumat
Marius Balo a făcut studii teologice la Cluj și New York, iar în China a lucrat ca profesor de limba engleză. La vârsta de 33 de ani este arestat în urma unei acuzații despre care mereu a susținut că ar fi falsă. Romanul Păturica roz acoperă atât perioada arestării, a detenției îndelungate și a eliberării, dar și câteva secvențe anterioare relevante: copilăria și relația cu părinții, Clujul și România, legătura cu ortodoxia și studiile făcute în domeniu, plecarea la New York, bunătatea arătată de cei din jur, greșelile inevitabile pentru care uneori simte că plătește cu suferința cauzată de condițiile dezumanizante din închisoare.
Recenzie
Dacă la început mi s-a părut prea poetică, vagă și cu multe imagini și metafore biblice, pe parcurs m-am împrietenit cu stilul autorului și am înțeles de ce începe cu „cea mai grea și mai urâtă zi”, pentru a construi de-acolo, pe două planuri, o narațiune reprezentativă pentru trecut și una pentru viitor.
După rememorarea unor episoade-cheie din copilărie, romanul se transformă într-un credibil document asupra Chinei, iar narațiunea seamănă tot mai mult cu o proză inspirată de rigorile unei declarații date în fața unor autorități sau instituții nemiloase, abia ulterior îmbogățită cu imagini care contrabalansează și fac digerabilă realitatea temniței chineze.
Dacă ți-a plăcut 27 de pași (despre care am scris aici) în special pentru subiectul tratat, sunt sigură că îți va plăcea și Păturica roz: aici avem aceeași realitate carcerală în care se reevaluează importanța micilor bucurii (o țigară, curățenia sau liniștea, o frântură de cer).
Relatările încălcării legii (furtul de la școala teologică din SUA) și moralitatea discutabilă mărturisită (tertipul cu ciocolata de la concursul din copilărie sau, mai târziu, măgăriile făcute iubitei din China, care m-au exasperat) m-au făcut să pun la îndoială, pe alocuri, nevinovăția susținută la condamnare, însă mi-am dat repede seama, din fericire, că rolul meu de cititor nu presupune judecăți în direcția aceasta.
După ce îl acuză pe consulul României că nu face un gest simbolic care i-ar fi schimbat complet cursul vieții și critică aparenta bunăvoință a acestuia la adresa comunismului, după ce se întoarce și mai deschis către divinitate, începe să accepte viața în închisoare și caută să scoată ce e mai bun din propria persoană în contextul dat: îmbină rutina obligatorie, dezumanizantă și aberantă, cu cea proprie (cititul pe ascuns și o ritualică dezvoltare personală continuă). Astfel, de la concentrarea pe propria dramă, după ce găsește o carte de rugăciuni, devine parcă mai atent la cei din jur, observator aproape detașat, căpătând tot mai multă profunzime și parcă și un alt nivel de onestitate față de sine și de cititor.
Mi-a plăcut tare, tare mult una dintre concluziile cărții, un fel de principiu de viață, acela de a nu afecta negativ lumea dacă pozitiv nu se poate, indiferent de motiv. Și am admirat înțepătura subtilă la adresa fugii televiziunilor (din România, în acest caz) după senzațional („Am fost folosit cu scopul declarat de a șoca telespectatorii. M-au întrebat dacă am fost violat. Am răspuns că nu și am putut citi instantaneu dezamăgirea în ochii lor”, pag. 262).
Am apreciat că păturica roz e făcută clar „fir roșu” al personajului, în același timp un fel de materializare a sinelui constant într-o lume în care se redefinește aproape tot ce face și știe. La final am lăcrimat serios, când am înțeles ciclul complet al păturicii și legăturile și mai strânse cu originea, cu afecțiunea și negarea sentimentelor în momente de un tragism și-o durere extreme.
Ce nu mi-a plăcut
Deși există aspecte a căror catalogare drept pozitivă sau negativă ține de interpretarea subiectivă, putem vorbi și de lucruri pe care un cititor și/sau specialist în domeniul editorial le poate vedea drept corijabile. Aici aș include neconcordanța timpurilor verbale (în același plan temporal, să ne înțelegem), despărțirile în silabe de la capăt de rând, structura cărții (ce și cât se dezvăluie și în ce mod pentru a-l ține acolo pe cititor) și încadrarea ei la roman (pentru mine, marketarea ei la categoria de memorii și jurnale ar fi făcut-o și mai bună, pentru că așteptarea unor rigori specifice romanului ar fi dispărut și astfel n-ar mai fi fost cazul să amintesc cele câteva erori anterioare).
Tot la partea de editare-redactare, zic eu, s-ar fi putut renunța la ceea ce sună deplasat la scenele intime: nu-mi vin în minte situații în care comparațiile fizice cu copii în contexte sexuale să nu sune pedofil („pieptul fin ca de copil”, pag. 153), precum și ce pare oversharing gratuit (cum e detalierea zonelor în care iubita lui are sau n-are păr pe corp), evaluarea sânilor drept „piersicuțe rozalii” (dar aici recunosc că e sensibilitate personală, e posibil ca doar mie să mi se facă rău când aud comparații infantile în context sexual, când cuvintele specific adulte mi se par mai naturale, chit că unii le pot vedea drept „limbaj licențios”). Tot la partea aceasta aș sublinia și că sunt zeci de moduri în care poți interpreta greșit când autorul spune „Sunetul cel mai apropiat de vocea unei femei fusese behăitul unei capre” (pag 171). Apropo, chiar înainte de asta zice că „Doi ani de zile nu mai auzisem deloc o voce de femeie”, lucru pe care ar fi trebuit să-l remarce cineva din echipa care a lucrat la carte, de vreme ce în multe locuri o amintește pe Goebbels, care e în urechea lui din prima zi.
Pe alocuri este judgy (de exemplu, vizavi de jocurile de noroc ale celorlalți) și se poziționează ca superior moral (când alege, tot la pagina 114, calea mai „curată”). Așa cum o face și când își presează partenera să se epileze sub braț sau când mărturisește abuzul la care o supune (așa consider eu că e datul afară din casă, mai ales din cauza unor motive închipuite, la care ajungi după ce, tot prin comparație, iubita care se îmbracă neelegant și e nedată cu ojă la unghiile de la picioare iese prost în fața colegei de muncă… ați ghicit, cea din urmă își face pedichiura cu negru și poartă stiletto).
Am marcat câteva lucruri ca hate gratuit, printre care amintesc: „efeminații ăștia care nici să se masturbeze nu știu” (pag. 151), „un străin te evaluează în primul și-n primul rând în funcție de respectul pe care îl ai pentru propria-ți obârșie, pentru pământul care te-a odrăslit. Dacă tu îți vorbești țara de rău, oare ce fel de om poți fi? Bun?” (pag. 211), narcisiștii care „vor să fie adorați și dezmierdați ca niște mici zei. Spun mici pentru că sunt de obicei, dar nu întotdeauna, mai mici de statură” (pag. 258).
Ca să închei partea cu ce nu mi-a plăcut mie, mai zic doar de niște comparații nefericite („nu voi uita acea durere niciodată, așa cum nu uită nici fecioara dulceața primului sărut”, pag. 241) și de alternanța deranjantă a impersonalului tu cu persoana I singular (ceea ce dă și un vibe de predică religioasă, dar și de oralitate excesivă, ca atunci când povestești la bere despre o vacanță și nu te poți decide să zici dacă „ți se părea” că ceva era într-un fel sau altul sau să te iei în serios și să-ți asumi că „mi s-a părut”).
Toate lucrurile acestea ar putea fi reproșate și direct autorului, dar vă reamintesc că este debut, așa că nu știu dacă putem avea pretenția să cunoască mai multe despre ce și cum se scrie și se citește azi la noi.
În final, Păturica roz poate fi multe lucruri: o mărturie-document despre sistemul carceral chinez, o spovedanie cu public, o lecție de precauție în viață, de maturizare și conștientizare, chiar și o regăsire a divinității și o înțelegere a modului în care funcționează karma. Depinde de cititor să parcurgă acest roman așa cum am făcut și eu, în acord cu propriile puteri și cu capacitatea de înțelegere. În orice caz, cu un lucru cred că putem fi de acord: aici e vorba despre o carte unde subiectul poate să bată lejer majoritatea neajunsurilor… care ar fi putut fi transformate în aproape-atuuri cu o încadrare a cărții la o altă categorie.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply