Am devorat cartea Tata mă citeşte şi după moarte, a lui Mihail Vakulovski, la scurtă vreme după apariţie; nu recomand să faceţi neapărat la fel, e o carte de simţit şi de trăit, cu îndemnuri tacite la rememorat copilăria şi oamenii care ne-au marcat-o, poate de parcurs cu un creion în mână – pentru însemnările inevitabile. Fără să o lungesc cu introducerea, vă îndemn doar să citiţi romanul lui Mihail, dar şi recenzia mea, care e aici. Şi să vă bucuraţi de dialogul pe care l-am avut cu el acum, când e vreme de stat în casă şi cumpărat cărţile autorilor contemporani. V-am mai povestit şi despre importanţa acestui fapt.

Cum remarcam în recenzia mea, într-o lume în care împăcarea cu familia se face la psiholog, tu ai făcut din bucuriile şi tristeţile copilăriei o carte cât o conferinţă despre o parte însemnată a Republicii Moldova. Scopul tău a fost împăcarea cu „istoria mare” ori cu cea de familie?
Salut, Anca, mulţumesc pentru cronica ta foarte frumoasă! Cît despre întrebare, ai vrut să mă blochezi din prima, aşa-i? Dacă ar fi toată lumea ca mine, psihologii/psihiatrii ar dispărea la fel ca brutarii şi producătorii/vînzătorii de droguri, zahăr şi „sucuri” gazoase. Mi-a plăcut mult psihologia în adolescenţă, dar m-am gîndit ce-o să lucrez după absolvirea facultăţii, pentru că fac parte dintr-o generaţie care a descoperit cuvîntul „depresie” în cărţi sau l-a auzit de la cineva din generaţiile următoare şi nici măcar n-o să ia în calcul vreodată varianta psi şi – în caz de situaţii neplăcute, triste, dramatice, tragice – o să apeleze la acţiune, la hobby-uri, sport sau un pahar de vin cu prietenii.

Am scris Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice) (care s-a numit „Footoaparatul” pînă la ultima variantă) cu mare plăcere şi aşa sper că e şi lectura acestei poVeşti, tocmai de aceea am ales forma asta – o carte cît se poate de intensă & concentrată, cu multe poVeşti scurte, care să te provoace emoţional şi intelectual. Dintotdeauna am ştiut că poţi spune sau transmite într-un singur haiku, poem sau proză foarte scurtă la fel de multe cît ai spune într-un roman fluviu.

Alexei Vakulovski, tatăl lui Mihail

Ai simţit vreo clipă că scrii şi o carte de parenting, o documentare a felului în care ai fost crescut, a metodelor folosite? Sau, mai degrabă, una de anti-parenting?
Nu şi nu. Tata mă citeşte şi după moarte e roman, recomand să-l puneţi în raftul de literatură, nu la Timp liber; Ezoterism sau (Anti)Parenting.

Mihail Vakulovski pionier

Am înţeles multe cuvinte dintre cele mai puţin la îndemână, dar au rămas şi câteva pe care le-am dedus mai mult din context, dar care tot mi-au ridicat nişte semne de întrebare. Legate de situaţiile în care se folosesc ele, de această dată. Ce e un „octombrel”, de exemplu?
He-he, în URSS şcoala era împărţită în trei etape: clasele primare (I-III), care la noi în sat erau la parter (avem şcoală cu două etaje, trei – după numărătoarea ruşilor), clasele IV-VIII, obligatorii şi ele, şi clasele IX-X – pe astea le făceau doar cei care aveau de gînd să dea la facultate. Ei bine, în clasele primare erai, obligatoriu, octombrel. Ţi se da o steluţă cu fotografia lui Lenin cînd era mititel, blond, zîmbitor şi bucălat, pe care o agăţai în partea stîngă, la inimă, steluţă în cinstea Marii Revoluţii din Octombrie – subtilităţi, mno. Din clasa a IV-a deveneai, tot obligatoriu, pionier – ţi se lega cravata roşie la gît, „parte din drapel”-ul apărat cu sînge, iar la un moment dat se intra în comsomol, comsomoliştii fiind viitorii comunişti, organizaţia de tineret, cum ar veni. Aici trebuia să demonstrezi că meriţi să faci parte din rîndurile lor, pe mine nu m-au primit, de exemplu (povestesc în Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău istorioara cu comsomolul).

Mai ai vreun „zilnic” de pe atunci?
„Zilnic”-ul era carnetul de note, pe care-l aveam tot timpul în ghiozdan, ca părinţii să fie la curent – live – cu toate notele din catalog. Habar n-am dacă s-a mai păstrat vreo unu’ pe-acasă, dar am un catalog în care elev era tata, chiar în clasele primare – un document de mare valoare, care-i caracterizează, practic, toată viaţa, îl caracterizează, de fapt. Şi mai am şi un jurnal de-al lui bunicu’ – la fel de valoros.

Te mai găseşti gândind în graiul de acolo sau ai cu cine-l folosi şi „dincoace”?
Acum îmi dau seama că nu gîndesc cu accent :)) – cre’ că gîndesc direct în scris. Da, cu prietenii din copilărie vorbesc ca-n copilărie, trec uluitor de iute de la limba română la dulşili grai moldovnesc (şi invers). Într-o seară de august, cînd ne adunăm la ziua mamei, pălăvrăgeam, la un vin, cu un prieten de copilărie. Ăsta a zis că n-o înţelege pe Moni, soţia lui frate-meu, ce spune. Uimit, l-am întrebat dacă pe mine mă înţelege, că doar vorbesc în aceeaşi limbă cu Moni. „Cînd grăieşti cu mini ti-nţăleg, a zis amicul, da’ cînd grăieşti cu Moni – nu ti-nţăleg diloc”, a spus. Nu m-am prins ce vrea să zică, dar mi-a explicat Moni că atunci cînd vorbeam cu el aveam grijă, fără să-mi dau seama, să nu folosesc neologisme sau termeni literari, de exemplu, iar cînd vorbeam între noi omul nu mai înţelegea mai nimic.

Manuscris în lucru al romanului „Tata mă citeşte şi după moarte”

Mi-au atras atenţia difuzoarele de perete, „mereu pornite pe pereţii fiecărei case din Moldova”. Ce era cu ele şi ce se difuza?
Nu ştiu cînd au apărut, dar fiecare gospodărie avea – obligatoriu – difuzor de radio care transmitea Radiodifuziunea R.S.S. Moldoveneşti. Al nostru era în camera copiilor, mereu oprit, iar în restul satului oamenii îl fixau pe-un perete de afară şi-l lăsau pornit – la maximum – tot timpul. O fi fost şi pentru propagandă, dar eu îmi amintesc doar de povestea de seară şi de muzică, foarte multă muzică populară & pop moldovenească. O lume disco! Unii aveau şi aparate de radio mai şmechere, cu care prindeau şi Radio România (tata prindea şi Europa Liberă). Îmi amintesc perfect cum, trecînd, în copilărie, pe lîngă casa lu’ Dumitru Colun, am auzit radioul: „Urmează muzică uşoară”; şi pe Dumitru: „Ghini cî-i uşoarî, cî dacă era gre mă uşide”…

Colea, acea enciclopedie umană despre Lenin, e real şi el? Dacă da, ce face azi un astfel de om?
Colea este un personaj la fel de important pentru carte precum ar fi fost pentru sistem, e copilul care a absorbit exemplar toată acea propagandă comunistă din URSS, pe care o şi transmitea mai departe, în primul rînd prin acele poezioare pentru copii, majoritatea scrise de Grişca Vieru şi alţi cîţiva colegi de-ai lui din realismul socialist moldovenesc, cele mai multe prezente şi-n „Abecedar”-ul după care am învățat să citim şi să scriem (şi ăla al lui Vieru), „să-nvăţăm, băieţi, cu-ncetul, literele, alfabetul”. E simbolul unui octombrel erou, doar că pe timp de pace. Am avut un model după care mi-am construit personajul (aşa-l poţi forma, urmări, controla mai uşor), dar de aici pînă a-i identifica pe cei doi e cale mult prea lungă, cam ca-ntre Ion Creangă şi Nică. Sper să nu se recunoască, că-i unul din prietenii din copilărie cu care ne mai vedem şi acum şi-mi face mare plăcere să stăm la poveşti, în serile din Antoneşti – e un povestitor înnăscut şi are şi talent de artist.

Mihail Vakulovski pe la 4-5 ani

Cum trăiai într-o lume în care Lenin era peste tot? Poate şi prin comparaţie cu politica României de azi – remarci diferenţe majore?
Nu ştiu cum era la oraş, iar prin sate Lenin era personaj pozitiv şi nu ni-l băga nimeni pe gît. Era o personalitate istorică simpatică, ca-n poveşti, care a făcut şi a dres, iar cînd cineva ca Stalin a exagerat, i-a ţinut departe şi chiar şi pe patul morţii i-a atenţionat pe cei din jurul său să aibă grijă să-i ia locul „numai nu Stalin”. Iar în 1989, la 17 ani abia împliniţi, eram deja student care participa la Adunările Naţionale, cerea grafie latină în Piaţa Ştefan cel Mare, participam – alături de foarte mulţi alţi oameni – la răsturnarea URSS, Poduri de Flori şi din astea. Părinţii s-o fi retras în sat şi ca să nu simt ce-o fi trăit ei, c-aşa au zis, că n-au rămas la Chişinău ca să am eu copilărie fericită. Poate că dacă rămîneau la Chişinău un personaj precum Colea n-ar fi fost excepţia, ci regula, excepţia ar fi fost ăla care nu ţipă poezii patriotice…

Maturizarea mi se pare pe alocuri forţată de tată, care ţine ca aceasta să se facă după propriile reguli – de la cărţile de citit la modul de abordare şi răspuns la violenţele altor copii, la nedreptăţile lor. Te-ai simţit vreodată acum, în prezent, recunoscător pentru acele lecţii? Sau tu, la rândul tău, ai predica unui eventual urmaş doar o „religie a iubirii şi acceptării”, cum poate i-ar zice acelaşi psiholog a cărui utilitate i-o neg parţial la prima întrebare?
Părinţii (şi bunicii) pregătesc copilul pentru viaţa de atunci acolo (acţiunea e clar fixată într-o perioadă temporară, într-un loc unic, imposibil de cofundat). Fără acea educaţie personajul principal ar fi fost altfel şi ar fi crescut alt om, practic. Un copil educat după regulile de aici şi acum n-ar fi avut cum să se descurce-n Uniunea Sovietică a anilor ’80. Iar dacă personajul din poVeste ar fi avut o viaţă/educaţie ca acum aici – probabil că n-ar mai fi existat cartea.

De ce nu vorbim astăzi şi despre pictorul Mihail Vakulovski, dacă în copilărie exista şi această înclinaţie? A dăltuit tatăl cel mai bine doar personalitatea de scriitor?
Ba din contra, tata a greşit aici – a insistat să mă duc la şcoala de pictură pentru copii cînd ştia că mie îmi plăcea foarte mult să desenez şi să pictez, dar nu-l suportam de profu’ de la şcoala de pictură şi nu puteam să mă duc la pictură cînd exact în orele alea trebuia să fiu la lupte libere. Frate-meu a fost mai hotărît, cînd nu i-a mai plăcut – a abandonat şcoala, dar a pictat, desenat cu plăcere în continuare, a făcut măştile unor personaje literare etc. Eu am învăţat patru ani la şcoala aia (plătită lunar!), am absolvit-o, dar n-am mai desenat niciodată, doar pe marginea caietelor – tot personaje literare sau profi, mai mult caricaturi decît desene. Oricum, tot frate-meu a prins cel mai bine-n cuvinte pictura clasică, aşa cum se învăţa la şcoală, parcă’n „Pizdeţ”: un pictor desena ceva cu migală, de ore întregi, uitîndu-se atent la ce picta, un tînăr s-a oprit lîngă el, a făcut o fotografie la ce picta el şi s-a dus mai departe…

O înşiruire pe care n-am priceput-o m-a făcut să-ţi pun această penultimă întrebare: „piceni, vafli, chiseli, pirojoaşi, silidocă, bulşi, kilki, morojnî”. Ce sunt acestea, în primul rând? Şi, inevitabil, sunt curioasă dacă îţi lipseşte ceva din copilăria basarabeană din punct de vedere culinar.
Da, astea-s produsele care se vindeau în copilărie-n magazinele Uniunii Sovietice, le găseşti şi-n cîntecul „Avem di tăti” de la Planeta Moldova, text & voce: Mitoş Micleuşanu (am intrat pe youtube şi văd că acolo e salvată cu titlul „Alimentara”). Nu-s mîncăcios şi nici pofticios, dar uneori îmi mai amintesc de chestii dispărute, din care am găsit doar în copilărie. De exemplu, se vindea – peste tot – suc de soc la borcan de trei litri, incolor, foarte fin, acrişor, gust incomparabil cu nimic altceva. Din „chiseli” se făcea un alt fel de suc. Se vindea în cutiuţe ca de unt, era ca un praf care, pus în apă clocotindă, se transforma în acel ceai-suc la fel de unic, dar aşa, mai cu pulpă, prea concentrat pentru gusturile mele de acum. Mai erau – pe-afară – şi nişte butoaie galbene cu cvas, apă minerală sau suc, nu pot să înţeleg cum erau mereu foarte reci băuturile. Cam din astea, în rest, găseşti şi acum produsele din copilăria mea, inclusiv în România. Ţările baltice ne trimit în continuare conserve de peşte, de la „kilki” la şprot afumat şi paştet de peşte, care au exact acelaşi gust, georgienii ne-o învăţat cum se face şaşlîcul adevărat şi ne trimit fructe exotice, moldovenii le-au introdus în toate limbile fostei uniuni cuvîntul „brînză” şi exportă în continuare vinuri, bomboane, zefir şi gagici, ruşii continuă să-şi ţină vodca şi armatele în fostele republici surori, „calul călăreşte iapa şi totu-i frumos”, cum cîntă cei de la Zdob şi Zdub…

Cât timp ai lucrat la „Tata mă citeşte şi după moarte”? Eu îmi aduc aminte de Footoaparatul cam de când eram colegi la librărie, deci cu vreo 4-5 ani în urmă. Va exista o continuare?
L-am început cînd încă locuiam la Chişinău, deci înainte de 1996 şi l-am terminat în Berlin între 2018-2019. Dar n-am scris niciodată doar la el. După ce-am terminat prima variantă l-am mai refăcut de vreo 6-7 ori, am tot şters, am tot tăiat, l-am tot şlefuit.

Promit la sfîrşitul cărţii „Totul, aproape totul despre tata”, care va putea fi citit şi de sine stătător, fireşte (ca şi-n cazul romanelor din trilogia „Tovarăşi de cameră”), dar va putea fi citit şi ca o continuare – depinde de cititor.

(1 mai 2020, Braşov)

Toate fotografiile din acest interviu provin din arhiva personală a lui Mihail Vakulovski.

Facebook Comments