Iulia Şchiopu e o pictoriţă de neconfundat, pe care o recunoşti în detaliile lucrărilor care-i ies din mâini şi care împodobesc pereţi şi expoziţii care primesc astfel un plus de suflu nepământean, straniu şi emoţionant; despre uimitorul ei volum de debut am scris la apariţie, aici. Pe de altă parte, Iulia e unul dintre acei oameni (ca toate Iuliile şi Iulianele din viaţa mea, după cum corect am observat cândva) care te face să plângi în hohote de emoţie şi mulţumire că există o bunătate atât de necuprinsă măcar în unii dintre noi.

A trecut aproape un an de la apariţia celei mai frumoase cărţi din biblioteca mea, Sacoşa cu stele, cu text pe măsura ilustraţiilor şi invers. Probabil uşor de prevăzut prima mea întrebare: ce s-a schimbat în viaţa ta de-atunci şi până acum, ce bucurii ţi-a adus apariţia cărţii şi ce tristeţi a generat ea?
Uite că am făcut eu ce-am făcut şi chiar că am ajuns să răspund aproape la împlinirea anului. Sacoşa mea cu stele încă a rămas una dintre cele mai inefabile bucurii pe care le-am trăit, nu o pot compara cu nimic. Sunt foarte mirată că a fost aşa de bine primită şi cred că misiunea ei a fost să îmi vorbească despre oamenii din lumea mea, să îmi spună despre ei că sunt generoşi, grozavi şi foarte deschişi când cineva îşi trage sertarele şi arată ce are prin ele. Nu voi împărți în bucurii şi tristeți, dar dacă ar fi să vorbesc despre emoții bune şi nebune, din a doua categorie ar face parte faptul că a trebuit să ies public, să vorbesc oamenilor despre ea, să arăt că cred în proiect, or eu, înainte de fiecare dintre ele, de orice natură, dar cu atât mai mult în zona de carte scrisă, sunt un ghem viu de întrebări şi nelinişti. Ar mai fi şi emoțiile ne-bune (ce dulce-amărui că, atunci când e vorba despre cărți, vorbim automat şi de tristeți), au fost şi din alea, câteva persoane din proximitate nu au vrut să o citească şi cumva mi-au şi semnalat asta. Dar sunt foarte puține, una sau poate două; picătura de angostura care face cocktailul mai gustos.

E o experienţă pe care vrei să o repeţi cândva?
Nu ştiu cum aş răspunde unui nou proiect de carte; pentru că încă mai am starea de ființă mică intrată clandestin în catedrală, avută când am fost la Gaudeamus la Romexpo, unde s-a lansat Sacoşa prima dată. Era noiembrie, ploua ca la o nuntă la țară, iar în interior mi se părea că e plin de păsări, nu de cărți.

Te ştiu o persoană foarte rezervată când vine vorba de interacţiunea cu exteriorul. Cum se face că cele două mari iubiri ale tale, pictura şi scrisul, te expun în cele din urmă publicului larg, alcătuit din cunoscuţi şi necunoscuţi, pe care nu-l poţi controla?
A fost o capcană, haha, eu, în naivitatea mea credeam că sunt meserii de introvertit. Târziu am înțeles (dar eu în general înțeleg mai târziu orice pricepe un sat întreg înainte) că a ieşi în întâmpinarea oamenilor care deschid brațele către tine, către poveştile tale, este, de fapt, un alt timp al creațiilor tale, o altă etapă şi că abia atunci le poți considera încheiate. Dacă nu ar fi oamenii, eu nu ştiu dacă aş picta sau – iată – scrie, aşa că declar într-un fel de premieră că m-am băgat în şedință, m-am certat şi decis să schimb asta, să învăț să şi arăt cât îi iubesc, de fapt, aşa cum şi ei au învățat să mă iubească pe mine.

E ceea ce faci un mod de-a te arunca tu în ce te sperie cel mai mult?
O să încep cu o întâmplare-glumă, după a treia întrebare devin curajoasă; eram adolescentă şi am ajutat împreună cu ai mei la renovarea unui apartament; eu sunt varză la activități domestice, nici nu ştiu foarte bine ce primează – că nu-s pricepută sau că nu-mi place – ideea e că am vreo şapte mâini stângi; la un moment dat (după ce i-am cam exasperat) mi s-a repartizat vopsirea unui toc de geam şi sora mea a spus verişoarei mele: tu vezi că e prima dată când îi stă ceva bine în mână? Şi vreau să spun că atunci când sor-mea face un compliment, lucrurile chiar aşa stau. Chiar îl vopseam bine. Aşa că răspunsul e în oglinda întrebării tale, abia când mi-am găsit pensulele am început să fac ceva ce, în sfârşit, nu mă mai speria. Dacă nu aş fi îndrăznit să mă reapuc de pictat, aş fi trăit în continuare în pădurea mea de frici seculare.
Printre bolile mele incurabile se numără frica, una generică, dar cu multe capete care aruncă de toate, flăcări, cuvinte, săgeți. Pictatul m-a ajutat să o înfrunt. Cu fiecare tablou mai tai un cap. Unele mai cresc, altele se sperie si tac singure.

Filmul tău preferat – şi unul dintre favoritele mele – e La Grande Bellezza. Spre ruşinea şi bucuria mea, abia aşa am descoperit-o pe Raffaella Carra, nelipsită de-atunci din playlist-ul meu. Ce ţi-a adus ţie acest film? Şi altele?
Nu mi se întâmplă des interviuri, aşa că una dintre plăcerile pe care le încerc în timpul lor e să fiu sinceră, nu pot să-mi construiesc un personaj fictiv sau să prezint o iulia wannabe, prea complicat să ții minte apoi cine ai zis că eşti. A trecut un an şi încă nu am văzut La Grande Bellezza; am citit undeva că narcisiştii pot fi depistați şi după plăcerea cu care se propun celorlalți ca fiind nişte persoane foarte ocupate, dar risc chiar şi eticheta asta şi spun că sunt cineva care nu mai are timp personal, Daria, familia, prietenii ştiu, pictez cam tot timpul în afara celui puțin, prost şi la ore inadecvate dedicat somnului. Chiar din nişte tranşee mă întorc acum, am pictat două-trei luni pentru o expoziție plus angajamente deja făcute. Aş putea cânta ca Dinică: „am pictat şi nopți, am pictat şi zile…”.
Însă mi l-am promis în prima seară liberă ca pe un trofeu, ca pe un premiu, ca pe un simbol. Ştiu că o să ne iubim.
Alte filme pe care le port mereu cu mine sunt Amelie Poulain, Il Postino şi Delicatessen, una dintre cele mai frumoase poveşti de iubire întâmplată într-o lume de canibali. Era să zic distopică, dar parcă începe să semene cu ce-i în jur, mi-e că e doar o metaforă hiperrealistă.

Dar cartea preferată? Sau cărţile? Ce şi cum au reuşit să schimbe şi să reconstruiască în tine, astfel încât să le găseşti totuşi un loc special în inima ta în defavoarea altora?
Cartea preferată rămâne „Memoriile lui Hadrian” a Margueritei Yourcenar. Mi s-a părut un templu de marmură, am terminat-o cu sentimentul intim că sunt foarte bogată; şi cu gândul că poate nici n-am plecat din ea de tot. Şi cred că asta mă face să ştiu dacă o carte este a mea sau nu, starea compusă de familiar, de regăsire combinată cu aceea că plec din întâlnire mult mai frumoasă. Mă întorc mereu la iubirile mele, Yourcenar, Proust, Huxley. Sunt o pleziristă. Aşa că răspunsul acesta e, ştiu despre unele cărți că sunt pentru totdeauna când mă reîntorc în ele iar şi iar, ca un fugar în țara natală.

Citeam că spuneai despre cum îi vezi pe cei din jur, pe trecători, că observi detalii pe care poate nici ei nu ştiu că le (mai) au, „la toţi găsesc un nor pe-un umăr, urma unei cochilii în care se ascund, o uşiţă în dreptul inimii cu multe lacăte sau – dimpotrivă – o fereastră larg deschisă.” Nu te împovărează acest simt de observaţie atât de ascuţit, nu ajungi la o supra sensibilizare şi la empatizarea excesivă cu toate dramele lumii pe care vrei să o ţii totuşi la distanţă?
Starea de empatie este un dar până la un punct; de acolo, devine dureroasă ca o rană deschisă pentru că dacă nu o poți domina, doza, administra (şi eu nu pot), nu îți aduce niciun fel de bine; pentru că nu poți ajuta, te simți steril şi inutil, poate plângi sau poate te apucă filozofia de budoar şi te intrebi care mai e rostul tău pe lume, toate astea în loc să pictezi sau să vezi La Grande Bellezza. Da, sunt excesiv de empatică, o spun fără să mă alint sau să vreau să sugerez ca ar fi ceva fain, nu mă pot uita la canale gen Animal Planet, jelesc pentru toate făpturile vânate, cât şi pentru cele care mor de foame pentru că au ratat vânatul, nu dorm zile întregi dacă am făcut o gafă care ar fi putut răni pe cineva, mă tulbură dacă am prieteni certați între ei, sunt ca rabinul care dă dreptate tuturor, motiv pentru care îi şi enervează pe toți. Aşa că trăiesc prost, precar într-o lume în care nu există armonia ideală pe care o caut. Nu ştiu unde altundeva să scriu mai bine şi că răul suprem mi se pare umilirea unui om de către altul, îl resimt visceral şi când spun asta mă refer la cel mai strict sens al cuvântului, simt durere in piept, în burtă, în degete.
Poate pun microscopul acolo unde ar trebui să folosesc telescopul, dar, în general, în 50 de ani m-am obişnuit cu mine şi cu cine sunt.
Dar e şi faină empatia asta; dacă ar şti oamenii ce camee de-ale lor port cu mine în suflet şi în gând, sunt depozitarul secret şi îndrăgostit al multor clipe de frumusețe pe care ei nici nu ştiu că au revărsat-o în lume. Toți ne purtăm de parcă am avea nişte buzunare rupte prin care curg bănuți pe asfalt. Eu îi adun, am o puşculiță foarte zornăitoare, uneori, în nopțile fără lună, poți vedea fanta de lumină care iese din ea.

Pentru că vorbeam despre filme: în Big Eyes, o altă producţie cinematografică pe care am adorat-o, ochii uriaşi sunt cei care ies în evidenţă; la păpuşile tale eu văd întâi gâturile atât de lungi, subţiri, poate chiar fragile, însă acea fragilitate e imediat contrazisă de tot ce mai pui în tablou. Ochii nu denotă niciodată slăbiciune, mâinile au o eleganţă de necontestat, iar rezultatul este, chiar şi-n cele mai „cuminţi” imagini, o forţă ca de zeiţă, de arhetip feminin bine conturat. Spune-ne, ce vrea să zică autorul când conturează un astfel de personaj? Şi când îl înconjoară cu poveşti fantastice în care nici măcar un cuvânt nu e în plus?
Sper să nu fiu trufaşă, dar chiar aşa le-am şi dorit şi îți mulțumesc că le vezi în felul ăsta. Ele nu cer ajutor, nu sunt nişte victime ale propriei lor frumuseți (pentru că eu aşa le văd, mna, sunt mamă, nu mă pot abține :)) sunt fragile pentru că au avut curajul să trăiască, să aleagă durerea, dar nici ciuruite nu s-ar opri din mirat, din privit. Ele privesc pentru că vor să înțeleagă. De altfel, pentru că mult din viața mea se desfăşoară sub o umbrelă de ludic, relaxare, cu multe zâmbete şi exprimări tandre&ironice, eu le spun „holbatele mele”.

Pictezi doar femei sau este doar impresia mea? Dacă da, există vreun fel de manifest feminin/feminist în spatele acestei decizii?
Da, foarte rar încerc să mă exprim artistic şi altfel decât prin păpuşile mele, dar cred că m-a condus conceptul în sine, adică dacă aş picta băieți păpuşi ar ieşi uşor caricaturali, efeminați, or eu nu am vreun război cu ei; abia îmi duc războaiele cu mine. În plus, cred din ce în ce mai tare că în artă (şi parcă acum mai mult ca oricând), e foarte importantă sinceritatea pe care o pui în discursul tău, în manifest. Or, deşi păpuşile -personaje feminine- sunt doar o cale pentru a-mi transmite mesajul, ele reprezintă totodată limba pe care o vorbesc cel mai bine, mi-e mult mai familiară, găsesc mai uşor cuvintele, metaforele. De asta cred. În plus, lumea mea, datorită Dariei, e preponderent feminină şi plină de grație.

Cum lucrează un artist cu termenele limită, cu cerinţele cuiva care poate vrea un fundal verde şi ochi tot verzi, cu inimioare roz într-o ploaie abundentă peste? Nu ştiu, ceva care să spunem că nu ţi-e tocmai caracteristic. Te simţi limitată sau provocată când ţi se cere ceva precis, încerci să îţi laşi imaginaţia să zburde şi pe alte tărâmuri sau nu există artă pe care să o faci în afara păpuşilor tale sau fără ele?
Bună întrebare.
Artistul ăla se descurcă, să spun aşa. Când am decis că asta e lumea mea, am înțeles că merită orice luptă, orice război. Sunt o supraviețuitoare.
Şi, desigur, luptele cele mai grele sunt acelea în care taci şi zâmbeşti. Dar bănuiesc că ăsta e un adevăr pe care îl ştim cu toții.

Dacă ar fi să-ţi iei viaţa de la capăt, dar ştiind tot ce ştii acum, ce cărţi ai citi mai devreme, ce filme ai vedea şi ce ai picta prima oară?
Da, chiar aş face ajustări şi aş schimba una-alta. Eu nu vreau la final să-mi cânte Piaf „Je ne regrette rien”. Eu regret o groază, pe altele le-aş face altfel, pe unele deloc şi doar pe câteva greşeli le-aş repeta la infinit (şi pentru fericirea adusă de ele, şi pentru cunoaşterea căpătată în urma eşecului dar mai ales pentru durerea câştigată, da, chiar câştigată, pentru că atunci când a fost prea multă şi nu mai ştiam unde să o țin, am început să pictez).
Dar, dacă ar trebui să îmi trimit din viitor către trecut o carte, un film, şi dacă tot trebuie să fiu sinceră, Harry Potter mi-aş trimite-o în copilărie. Este regretul meu cel mai mare că nu am primit aşa un dar la nouă-zece ani.
Primul tablou, însă, tot fetița cu libelula ar fi.

Facebook Comments