Dacă nu știi cum merg lucrurile în țări precum România, Jurnalul lui 66: noaptea în care am ars te informează eficient despre realitatea înfiorătoare: nu doar cea din seara de 30 octombrie 2015, pentru că despre aceea s-a tot vorbit, cât mai ales despre o mare parte din ceea ce a urmat, cu lipsurile prost acoperite și penibil scuzate din spitale și venite, în general, din partea autorităților române.
Nu știu dacă poți simți ceva în afara spectrului negativ citind Jurnalul lui 66: noaptea în care am ars. Treci de la groază la furie și ură, teamă și disperare și chiar mult mai mult atunci când vezi, încă o dată, cât de adânci sunt corupția și nepăsarea „sistemului” și cu câtă lejeritate se scuză oamenii care alcătuiesc acest sistem că n-ar fi vina lor. În carte, la fel ca deseori în viață dacă ai fost vreodată pacient în România, bolnavul este, în cel mai bun caz, martor al discuțiilor care au loc despre el – dar rareori i se vorbește ca unei ființe umane, explicând cu blândețe problemele și soluțiile propuse.
Pe lângă dezumanizarea forțată la care este obligată pacienta și care e posibil să-ți fie familiară și ție, alt detaliu bine cunoscut poate fi constituit de prejudecățile care înconjoară comunitatea rock, evident că aberante și nedrepte, generalizând și denaturând până când, în context religios, toate necazurile capătă aura unei pedepse divine binemeritate.
Pentru cine a trăit complet rupt de social media și de știri de orice fel în ultimii ani, Jurnalul lui 66: noaptea în care am ars este cartea scrisă de Alexandra Furnea după ce aceasta a supraviețuit incendiului din seara de 30 octombrie 2015 din clubul bucureștean Colectiv, tragedie în urma căreia au pierit 65 de tineri. Jurnalul ei recapitulează și seara incendiului, dar urmărește pas cu pas și recuperarea anevoioasă (inexistentă, mai degrabă?) de la Spitalul de Arși din București. Sau „spitalul nevindecării”, cum deseori i se spune – și pe bună dreptate. E scris cu ceea ce pare a fi sinceritate absolută, recunoscând vulnerabilitatea și naivitatea, și poate că și din acest motiv e atât de ușor să iei totul personal.
Mi-a plăcut teribil de mult titlul ales pentru că explicația autoarei e plauzibilă și emoționantă în acest context, veți afla în carte la ce anume mă refer legat de prima parte, în vreme ce „noaptea în care am ars” pare să facă aluzie la retrăirea continuă a incendiului din clubul Colectiv, chiar și la multă vreme după ce focul a fost stins. Așa cum coșmarurile Alexandrei amestecă scenele din Colectiv cu cele din spital, și realitatea pe care trebuie să o priceapă cititorul este următoarea: atunci n-am fost noi acolo, în postura de victimă, dar să tolerezi și să perpetuezi corupția, mita, impostura egalează cu transformarea întregii țări într-un Colectiv amenințător, gata să își devoreze victimele la întâmplare. Citind și știind că și din spitalele românești scapă cine poate, mi-am amintit ce gândesc des când privesc în jur: profesioniștii, oamenii decenți și pricepuți, sinceri și bine intenționați sunt încă rari, mai degrabă excepții decât reguli.
Fiind în permanență conștientă că Jurnalul lui 66: noaptea în care am ars nu îmi datora absolut nimic, voi fi sinceră și-n continuare strict pentru că asta am gândit și simțit citind: m-a înfuriat la culme atitudinea umilă și deloc reactivă a Alexandrei în spital, care cred că este exact motorul care face să meargă în continuare, rareori stingherită, cariera tuturor pseudo-oamenilor – din sistemul medical, dar nu numai. Atitudinea aceasta seamănă cu autosabotajul (cu potențialul de a ucide, în acest caz), încrederea în oamenii care au demonstrat că îi fac rău cred că a pornit, dacă ajută pe cineva observația mea, dintr-o relație foarte nesănătoasă cu ideea de vină, ceea ce duce în carte la autoînvinovățire, justificări și autojustificări. Lucru care m-a deranjat nu pentru că altcineva este diferit de mine, nici nu-mi pot închipui cum e să te afli în acea situație, ci pentru că inevitabil m-am gândit că „eu aș fi făcut altfel”. Sper că aș fi făcut altfel. Dar câte nu sperăm până să dăm piept cu provocarea…
Cu toate acestea, tocmai pentru că e o poveste reală, nu ficțiune, am așteptat să ia măsuri pentru sine când devenise clar că sistemul medical e criminal, să facă ceva pentru sine și pentru ceilalți, să lupte și să demaște, nu să permită cuiva să scape. În jurnal, deși sinceritatea și naturalețea cu care este (foarte bine) scris sunt mulțumitoare, se simte claustrant comportamentul Alexandrei – se adâncește senzația de imposibilitate de mișcare, de lipsă de acțiune în fața pericolului iminent.
Poate complet neașteptat, epilogul, singura parte ficțională, e cea care m-a dărâmat în totalitate deoarece prin ea am reevaluat realitatea. Pentru că această nevoie de a imagina o posibilă echilibrare în Univers a situațiilor considerate nedrepte este cea care mi-a dat dimensiunea adevărată a tragediei. O asemenea dimensiune, încât se justifică și rolul divinității des amintite în jurnal.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.
Leave a Reply