Repetiție pentru o lume mai bună este cea mai nouă carte a lui Mihai Radu (a apărut în 2022 în colecția Ego. Proză a editurii Polirom), pe care sigur îl știți de la mai vechile Femeile vin de pe marte, bărbații vin de la băut și Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor, dar și de la Extraconjugal (despre care am povestit pe Serial Readers, aici) și Contaminare (despre care am scris aici).

Așa cum te-a obișnuit Mihai Radu dacă îl citești regulat, narațiunea debutează abrupt și abundă într-un realism foarte ușor de confundat cu cinismul. Tatăl personajului narator, un bătrân care suferă de demență, trebuie să fie luat de la „Conacul speranței”, azilul care i-a fost casă o vreme și care urmează să fie închis. Și problemele cu tatăl nedorit nu sunt singurele: relația cu alte rude e complicată, fostele și actualele iubite îi revendică mai mult nervii și nu prezența, oricum dispensabilă, fiica e departe, prietenii se concentrează pe ratele și datoriile lor, micile și marile atenții din zona politică sunt nelipsit (ne e familiară imaginea cu primar rumen în obraji și cu un porc în portbagaj „ca să fie bine” pe undeva, nu?).

Repetiție pentru o lume mai bună subliniază sexul ca fiind un jurnal al singurătății și pune accent pe degradarea fizică, din cauza bătrâneții și bolii, dar și pe deteriorarea relațiilor de familie: întâlnim aici discutabila ratare a personajului narator ca fiu, soț și părinte, întărită de invizibilitatea copiilor pentru părinții lor. Mi-a atras atenția teoria că oamenii cei mai fericiți împreună ar fi cei despărțiți și cum să ai grijă de un părinte muribund te transformă într-un organ extern al părintelui. Mai greu chiar, mi-a rămas încă-n minte o întrebare conturată tot mai clar pe măsură ce mă apropiam de finalul cărții: cum ne dozăm compasiunea la boală sau moarte față de cei care și-au abuzat semenii?

Adevărul e că nu sunt bun ca „aproape”, talentele mele strict umane sunt optime la distanță medie, semi-apropiere sau semi-depărtare. (pagina 128)

Sunt obișnuită să-l citesc pe Mihai Radu râzând pentru ca mai târziu, după ce închid cartea seara sau când ajung la finalul ei, să mă izbească niște imagini tragice, motive de reflecție asupra futilității și absurdității existenței. Așa a fost și de data asta: m-am tot gândit la apropiații mei, dragi sau nu neapărat, bolnavi sau în vârstă sau ambele, care așteaptă să îi „stropească” fericirea altora, exact ca pe personajele lui Mihai Radu din Repetiție pentru o lume mai bună. La final, îmi las și mie o temă de gândire: dacă cinismul tipului în legătură cu moartea apropiatului abuzator este, de fapt, exercițiul necesar pentru o lume mai bună, în care să nu iubim rudele pentru că „trebuie”? Că aș fi tentată să pledez cu toată energia pentru o astfel de lume.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Facebook Comments