Dragoș Preutescu și Anca Zaharia și-au dat seama, ca mulți alții înaintea lor, că degeaba citești dacă nu începi să și discuți despre cărțile astfel descoperite, prin urmare începem o serie de recenzii altfel: alegem o carte, o citește fiecare dintre noi, iar dialogul rezultat (care deseori începe chiar înainte de a ajunge la finalul cărții) îl citiți aici, în rubrica Lectură în dialog. Astăzi vă arătăm ce am discutat după ce am citit Palatul Viselor, scrisă de Ismail Kadare, și vă invităm și pe voi să ne „întrerupeți” cu idei noi, întrebări sau concluzii.
„Poate că somnul și moartea sunt același lucru”
Anca Zaharia: Chiar când m-am apucat de citit Palatul Viselor și am postat prima poză, am primit câteva comentarii de la prieteni care-mi spuneau că e interesantă cartea, dar că nu au văzut paralela cu comunismul despre care au tot vorbit atâția alții online, or eu doar în cheia aceasta am citit cartea lui Kadare. Misterul care învăluia ciudatul Palat al Viselor, birocrația de după nesfârșitele uși din interior, teama celor care treceau pe lângă Tabir Saray, absurdul de a te încăpățâna să găsești din fașă conspirațiile și amenințările la adresa statului printre visele tuturor celor din imperiu… de unde și subtitlul pe care l-am sugerat, care implică faptul că somnul (rațiunii unei națiuni) și moartea pot fi sinonime.
Dragoș Preutescu: Dacă nu au văzut legătura cu regimul comunist, ar fi trebuit să vadă legătura cu totalitarismul, cu dictatura. Așa se prezintă o dictatură (de orice tip ar fi ea – comunistă, nazistă, imperială): pare a fi un Palat de unde se presupune că se lucrează la măreția statului, când de fapt totul e un labirint. E o viață consumată prin căutarea de încăperi și trecerea prin multe uși, fără a ajunge neapărat la o destinație. Utopia poate fi născocită din orice. La Ismail Kadare, utopia regimului totalitar e născută din „știința viselor”. Și în această „știință a viselor” este foarte ușor să naști conspirații, frici, conjuncturi politice defăimătoare, amenințări. Poate somnul și moartea nu sunt același lucru, dar somnul sigur e o încăpere cu multe uși de care ușor ne putem speria și pe baza cărora putem născoci conspirații.
Anca Zaharia: Și totuși, în această uniformizare delirantă, avem și unchi rebeli precum Kurt, ale cărui afirmații vin ca o gură de aer proaspăt în pâcla generală, de exemplu atunci când spune despre Palatul Viselor că instituția „ar fi absurdă într-o lume logică (…) În lumea noastră mi se pare mai mult decât normală”. Și tot aici aș remarca visul de la pagina 100, cel cu statele moarte care au ajuns într-un infern din care se pot întoarce când nu te aștepți, poate puțin schimbate, dar în esență la fel. Oare somnul prea adânc readuce la viață statele groaznice moarte de multă vreme? E prea mult să ne gândim la o renaștere ca de zombie dezarticular a vreunui imperiu totalitar?
Dragoș Preutescu: Să fii rebel într-o lume totalitară e mare greutate. Alta este să fii rebel într-o democrație sau într-un stat moderat autoritar. Ceea ce îți mai aduce o gură de aer este să știi că trăiești într-o lume utopică și să încerci să nu intri în labirintul acelei lumi. Unchiul Kurt este un personaj care îmi place. De altfel, el mai face o importantă remarcă (pag. 64): „În contact cu stăpânitorii, viața unui singur om devine un iad, darămite cea a unui popor întreg.” Un popor ajuns într-un somn adânc nu îi poate vedea pe oamenii rebeli precum unchiul Kurt. Chiar și Mark-Alem, personajul principal, duce o luptă interioară pe care nu o poate părăsi. Un regim autoritar te pune în situația să trăiești în ambiguitate sau să fii dușmanul statului. Oricum ai fi, ai pierdut. Mark-Alem știa că este o jignire ceea ce i se întâmplă (pag. 9), dar acceptă starea de fapt. De ce un regim totalitar caută să facă din tine un impostor? Un dușman al statului?
Anca Zaharia: Oricum ai fi, ai pierdut, excelentă observație. Și parcă nici Mark-Alem nu își dă seama de asta, se lasă ușor furat de muncă și nu face nimic cu întrebările pe care și le pune. Și aici aș aminti iar de ceva, printr-un citat: „Oamenii fac glume tâmpite la adresa slujbașilor fanatici, dar nu se gândesc deloc la cât de goală și sărăcăcioasă se vede lumea lor dinspre Tabir Saray”. Slujbași ai statului și oameni de rând, sunt cu toții complici și rotițe într-un sistem din care ies în evidență cei precum Kurt.
Dragoș Preutescu: Știi cum un stat totalitar te face complice și rotiță a sistemului? Atunci când îți creează impresia că tu faci ceva important pentru stat, că ești util, că salvezi patria și istoria și oamenii. Când de fapt tu nu ești altceva decât o mașinărie care întreține sistemul. Aici e cheia felului în care ne raportăm la un stat totalitar. Supraviețuirea ta duce la supraviețuirea statului utopic. Însă putem crede în naivitatea lui Mark-Alem, pentru că el trebuie să poarte mai departe blazonul familiei, o familie care oricum a dat naștere unor revoluții în imperiu de mai multe ori. Dar exemplul lui Mark-Alem ne dovedește un lucru: dacă nu trăiești în propriul tău vis, sigur visele celorlalți te vor ajunge din urmă. Avem utopia, dar ce e mai rău e utopia viselor și acolo se luptă să supraviețuiască Mark-Alem.
Anca Zaharia: Și acum, mai mult decât oricând, a citi o carte cum e Palatul Viselor mi se pare o acțiune necesară. De dezvoltare personală chiar. Ca să nu râdem crezând că „lumea e un câmp plin cu floricele”, să o vedem cum este și, mai mult, cum poate deveni cu puțin efort, dar cu multă indiferență din partea noastră.
Dragoș Preutescu: Mai bine spus, de trezire personală. Personal te dezvolți și într-un sistem totalitar. Și nu oricum, ci multilateral. Adică poți ajunge să visezi ce nu îți dorești și apoi să interpretezi ce ai visat. Sistemul totalitar te poate adormi ușor, în palate de unde să intri tot timpul prin uși de labirint. Un somn de veghe nu ar strica din când în când, mai ales atunci când timpurile o cer. Să lăsăm statul totalitar să doarmă și să viseze, iar noi să interpretăm totul în favoarea noastră.
Nu vânăm bestsellers, nu salvăm autori. Găsești cartea discutată aici.
Poți interveni oricând în dialogul nostru!
Leave a Reply