La editura Litera a apărut recent Lovitura de grație, al șaselea volum din seria Fabian Risk. Și ultimul, de altfel, motiv pentru care am parcurs romanul cu un surplus de panică și în continuă expectativă, cu speranțe și câteva dorințe pe care, având în vedere cursul acțiunii volumelor precedente, le vedeam ca și îndeplinite.

Însă scriitorul suedez mi-a depășit, și de această dată, toate așteptările, și a făcut din fiecare pagină un carusel emoțional pentru că a îndepărtat personaje preferate, le-a umanizat pe unele pe care le credeam definitiv compromise și a încheiat prematur niște povești pe care, recunosc, le speram dezvoltate în serii paralele.

Am dat fuga la librărie când am văzut că a ajuns la vânzare, m-am apucat de ea imediat ce am terminat ce citeam în momentul respectiv și… n-am reluat seria, așa cum plănuisem inițial, sperând să-mi amintesc pe parcurs din acțiunea primelor cinci volume, dacă se dovedea relevantă pentru cel de față. Așa s-a și întâmplat și m-a surprins să-mi dau seama cât de ușor îmi e să-mi aduc aminte detalii pe care, deși în mod obișnuit le-aș scoate complet din minte, am reușit să le rememorez pe măsură ce erau menționate, oricât de vag.

Așadar, aș zice să nu vă faceți griji dacă a trecut multă vreme de când ați terminat X feluri de a muri, Ahnhem are (și) incredibilul talent de a relua natural un fir de poveste și a te transporta imediat în timp, la contextul invocat în detaliu, cu nume și străzi sau locuri.

Dacă ați citit cărțile până aici și abia așteptați să vă mai bucurați de niște Fabian Risk, cel care și dă numele seriei, de altfel, să nu aveți speranțe prea mari – în acest ultim volum, Fabian apare rar și puțin, e mai degrabă prins la mijloc între o tragedie personală și un fel de amorțire profesională din care iese greu.

În schimb, m-a entuziasmat teribil prezența din plin a fugarei Dunja Hougaard: acum reinventată, cu o echipă pusă pe treabă și la fel de motivată ca ea, gata să demaște corupția din sistem și încă țintind cele mai importante nume, chiar dacă dovezile se tot lasă așteptate.

Un alt lucru pe care l-am admirat (iar!) la Ahnhem este cum nu ezită să-și anihileze personajele, oricât de captivante ar fi ele, dacă narațiunea are de câștigat. Cred că admir, de fapt, sângele rece de care dă dovadă când arată că nu e atașat de personaje, nu vrea să salveze pe toată lumea, exact ca-n viață, unde întâmplarea bate, deseori, complexitatea unor calcule făcute din dorință și speranță.

Și-n Lovitura de grație sunt câteva personaje a căror moarte m-a dărâmat, mai ales că una este complet neașteptată și aberantă și are loc chiar din primele pagini. Și mai e una, printre altele revoltătoare și dezgustătoare, așa cum te obișnuiește Ahnhem încă de la Victimă fără chip, care se lasă atât de mult așteptată și are loc în condiții atât de misterioase, încât parcă e greu să mai crezi…

Alte motive să citești seria asta, dacă n-ai făcut-o până acum: narațiunea curge foarte ușor și natural, în ciuda ororilor care se petrec deseori și care pot dezgusta chiar și un obișnuit al cărților de gen, inventivitate și moduri ingenioase de a te raporta la ceilalți, deși nu tocmai sănătoase (dar e ficțiune, la urma urmei), capitole scurte și care se citesc cu viteză incredibilă, narațiune f*cked up care se schimbă complet de la un minut la celălalt, personaje bine conturate, nu riști să le confunzi chiar dacă au nume greu de reținut.

Aici am recomandat alte câteva serii captivante.

Cu Stefan Ahnhem am făcut un interviu în 2019 pentru Dilema veche, poate fi citit aici. 

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI. 

Facebook Comments