Pe Mihai Radu l-am descoperit după ce m-am inamorat de Simona Tache, pe care o urmăream pe Facebook, și ale cărei cărți mi-au ajuns în mâini imediat ce au apărut. Ocazie cu care am aflat că le scrisese alături de-un tip care a fost pentru mine, începând cu Femeile vin de pe marte, bărbații vin de la băut și continuând cu Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor, unul dintre cei mai amuzanți scriitori români.
Asta pentru că prezenta amestecul acela rar de glume pornite din străfunduri intelectuale și terminate-n poante de șantier. Și invers. Cum spuneam, combinația care mi se pare mie cea mai reușită și care e cel mai greu de găsit, că-n general oamenii știu ori numai bancuri pudice cu filosofi și no-F-words, ori înșiruiri de organe genitale, relații de rudenie, sfinți, sărbători și arsenal bisericesc care stârnesc râsul doar prin ele însele. Am scris atunci despre cărțile pe care le-a scris Mihai Radu alături de Simona Tache, la fel cum și despre Extraconjugal am scris când era cartea momentului.
Contaminare este următorul nivel. Un test de atenție și concentrare pentru cititorul care, oricât și-ar dori, nu poate pune cap la cap niște evenimente decât prea târziu – și nu pentru că i-ar lipsi perspicacitatea, ci pentru că autorul refuză să ofere un thriller facil, cu mistere ușor de dezlegat, cu secrete aruncate fragmentat ici și colo, așteptând să fie amestecate, rumegate-n minte până dimineața următoare când, mai relaxat, un posibil cititor relaxat și-ar spune: ah, stai, știu, de aia…
Pentru un om pentru care aș spune că „jobul e umorul” și invers, răbdarea cu care Mihai Radu și-a construit romanul e uluitoare; știm foarte bine că râsul ține de capacitatea cu care construiești ceva scurt, de impact, arie pe care presupun că e destul de greu să o părăsești pentru ceva riguros, migălos, o împletire a dialogurilor când spumos-isterice, când dramatice, a monologului vreunei rănite-n dragoste aflată mereu sub presiunea părinților care-i cer ba un ginere, ba un nepot, ba de-amândouă, a descrierilor care pe moment nu contribuie decât la construcția unei atmosfere care se va auto explica în paginile – sau capitolele – viitoare.
Ușor de empatizat mi-a fost cu presiunea resimțită de Anastasia, unul dintre personajele centrale, de a face un copil. Poate chiar și comunicarea prin lacrimi și reprize de plâns care „marchează teritoriul” și „lumea ca o congruență de fapte și oameni din calea cărora trebuie în primul rând să te ferești”, căci altfel riști să te sufoci cu viața celorlalți. Pentru că scriam mai sus despre descrierile care creionează atmosfere, insist că vă va plăcea mai ales partea în care Rareș se gândește la grăsimi ca la niște păsări gălbui care zboară sau ard. O comparație pe cât de neobișnuită și artistică, pe atât de reușită și cu potențial de-a te îngrețoșa. Sau a-ți face poftă de fast-food, șansele mi se par egale.
Aproape fiecare scenă are potențial de cadru de film. Naratorii, fiind diferiți, au voci distincte, bine conturate, cu particularități care-i fac memorabili. Nu știu dacă a fost intenția autorului să ofere un roman parțial și vag ecologic, dar eu l-am citit și în această cheie, cu accentul pe o lume agitată, nervoasă, speriată, copleșită de gazele de eșapament care se strecoară printre oameni, aproape ca un corp distinct cu voință proprie, pe fundalul reclamelor de la Teleshopping care apare ca un refren, ca o temă muzicală a absurdului consumerist.
Sarcinile contaminează corpul „gazdei”, mâncarea acaparează și atacă din interior, îl infectează pe cel obsedat să se îndoape, morțile se insinuează în zilele rămase celor vii și-i macină în ritm de insectă, relații interumane sunt eventuale puncte de pornire pentru drame ce nu pot fi anulate, perpetuate în timp într-o manieră care, la un moment dat, mi-a trimis gândurile la o altă carte citită anul acesta, Mă dor strămoșii. Totul, în romanul de față, contaminează.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găsești cartea aici.
Leave a Reply