Vezi mîinile mele este prima întâlnire pe care o am cu proza lui Gabriel Macsim – este și normal, de altfel, de vreme ce această carte reprezintă debutul lui. El a mai publicat, totuși, în antologii și reviste, și mi-e greu să cred că nu-l citisem deja și-acolo, însă mă iert că am uitat, dacă e așa. Asta doar a făcut cu-atât mai plăcută surpriza reprezentată de întregul volum de proză scurtă despre care vorbim astăzi.
Rezumat
Vezi mîinile mele (Editura Polirom, 2023) cuprinde opt texte; inegale ca dimensiune, consistente ca stil, captivante și ușor stranii, deja recognoscibile ca fiind ale autorului, dar surprinzătoare prin temele și subiectele prin care își poartă personajele. De la un bărbat care găsește un mod nesănătos de a trece prin dispariția iubitei și până la societăți distopice, dar cu detalii tulburător de asemănătoare cu unele ale zilelor noastre, în care BOR e un stat-afacere ce amintește de acel Gilead imaginat de Margaret Atwood.
Recenzie
În „Mesaj de întâmpinare”, o proză întunecată, misterioasă și apăsătoare, personajul masculin are un mod (probabil) patologic de a face față absenței partenerei, iar pe autor l-am admirat pentru că a făcut, nu știu dacă natural sau cu eforturi, ceea ce majoritatea prozatorilor refuză: a dat puțin context, zero explicații, și și-a condus cititorul într-un labirint mental asemănător cu cel în care se zbate Valentin.
Nu mai știm nici noi ce și cine e real sau imaginat, nu putem decât să intuim că nici nu contează atât de mult: acolo s-a produs o pierdere care se simte ca o ruptură nu numai în plan fizic, ci și psihic, și temporal, poate spațial. Personajul este și nu este cu noi, pare că e în afara timpului, deși apar momeli care să-l atragă în vuietul grijilor de zi cu zi, nu e important, există durerea, există destabilizarea care s-a produs și micile frânturi de încercări patetice de a reconstrui singurul univers știut și acceptat, acum imposibil.
„Axolomul” mi-a amintit vag de Stela (despre care am scris aici), mai ales datorită dinamicii unui cuplu vechi, care și aici prezintă niște personaje reprezentative pentru o generație. Marcela este zgârcită, răutăcioasă și sătulă de tot, se pare, în vreme ce soțul ei rămas fără o mână, Cornel, se supune tăcut criticilor, bruscărilor, însă nu renunță la ideea care i se conturează tot mai mult ca o convingere: brațul său lipsă ar putea să i se regenereze, exact ca membrul vreunei specii cunoscute pentru această capacitate.
Abia pe final, din nou reușit și plăcut surprinzător, aflăm cheia nouă în care se pot interpreta viețile celor doi, făcându-l pe cititor să nu mai fie atât de convins că s-a „aliat” cu cine trebuia de la început.
Pe „Icoana Maicii Domnului” mi-o doresc cândva ecranizată. E absurdă, deși credibilă, amuzantă și înduioșătoare, e ceva ce cred sincer că se poate întâmpla cuiva dintr-un cartier oarecare din țara noastră, într-o zi oarecare, dar cu potențialul de a se transforma complet. Într-un succes, dacă se face film, insist.
Într-un context bisericesc pe care îl vom mai regăsi și-n alte câteva proze din acest volum, deși în forme diferite, o vârstnică adoarme într-un lăcaș de cult. Când se trezește, înconjurată de bezna care acum e neliniștitoare, provoacă o tragedie – amuzantă, să nu uităm. Dacă adăugăm aici și elementele de empatie și sensibilizare la care ne obligă statutul ei de femeie singură și neajutorată, speriată, veți vedea de ce o consider cu mare potențial pentru o viață și-n afara acestor coperte.
„Vezi mîinile mele”, cea care dă titlul cărții, este și cea mai lungă povestire. Și are nevoie de acest spațiu de desfășurare pentru că lungimea aduce și o complexitate necesară pentru povestea care se dorește spusă: personajul principal face o călătorie ce seamănă, la o primă vedere, cu un pelerinaj religios într-o Românie a viitorului controlată de BOR. Acest stat religios pune tehnologia în folosul BOR – tot așa se numește și banca, ingenios, Banca Ortodoxă Română -, există bori (moneda) și hoteluri dedicate, precum și o Sărbătoare Națională a celor 178 de Sfinți, moaște peste moaște gata de venerat (oh, și ce ingenios valorifică BOR-ul E-urile din alimentație, dovadă că totul poate deveni un business dacă ești cinic îndeajuns)… ceva ce mi-am imaginat drept o cacofonie vizuală cu cruci, icoane, auriu și rugăciuni peste rugăciuni. Distopie, că sunt și androizi, dar nu departe de zilele noastre, cred. Din păcate, țin să subliniez, din păcate.
Unicul partid e PN-LSD, religia rămâne singura moștenire a românilor, singura caracteristică și scop, androizii sunt pioși, cuplul alcătuit din biserică și stat e indestructibil, iar absolut totul e despre bani.
În acest context ultrareligios, personajul călătorește dintr-un motiv mult mai personal, iar vizita lui devine o misiune care seamănă și cu un omagiu, dacă nu e prea mult spus, adus Rezistenței din munți din timpul comunismului, poate și traiului în afara legii, departe de ceilalți, pentru cei cu principii diferite. O dovadă, în final, că sfinții pot fi complet diferiți de ce ne spune biserica să credem cu determinare. Și cu mesaj pro-diversitate aruncat ca o grenadă cu ofense în mijlocul crucilor ipocrite, mi-a plăcut mult.
„Cineva va muri” face cam același lucru, deși într-un mod complet diferit: ironizează disperarea oamenilor de a urma pe cineva, de a se încrede și a se abandona cuiva considerat superior – mai ales spiritual. Subliniază absurditatea cu care căutăm – și găsim, mereu găsim – noi Idoli, Învățători, niște Ei care sunt apoi înlocuiți cu repeziciune, grație cinismului sorții. Hm, sau să fie tocmai al divinității?
„Cu cs, nu cu x” pornește de la disperarea și frustrarea pe care cu toții cred că le-am trăit, la un moment dat, în raport cu instituțiile statului (o donație nu se poate finaliza pentru că numele primitorului e scris cu x în loc de cs), dar sare iarăși în tentanta ironizare, care îi și iese atât de bine autorului – aici ironizare a ședințelor de spiritism, a relației dintre stat și obscurități ilogice. Care în final nici nu ajută, ci dimpotrivă, construiesc împreună o tensiune care ar trebui să dea o rezolvare mulțumitoare, dar care ajunge să erupă într-un alt impas, chiar mai frustrant decât cel inițial.
Spre final e „Liniște”, o incursiune bizară în sunetele specifice caselor și oamenilor din ele, iar volumul se încheie mergând „Spre lumină”, acolo unde se îndreaptă prietenul lui Marian, însoțit de o prezență înfricoșător-banală: o femeie în alb ce plutește alături de el, purtându-l, cel mai probabil, spre neființă. Mă rog, spre lumină.
E posibil ca unele povestiri să vi se pară blasfemiatoare, în funcție de postura din care le citiți. Poate altele vă vor amuza peste măsură înainte de a vă readuce dureros cu picioarele pe pământul cinicei realități cotidiene. Eu vă recomand să vă dați șansa acestui exercițiu, oricum v-ați poziționa față de subiectele controversate din unele povestiri… Cine știe ce revelații pot să apară de-acolo?
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply