La Cartea accidentelor mi-a atras atenția că Adam Christopher zice pe copertă că autorul ar fi „noua voce a horrorului american modern”, iar de-acolo așteptările mele au urcat sus de tot. Pentru că, parcurgând-o cu disperare și dorința de-a regăsi aici un fel de Stephen King într-o versiune și mai bună, n-am considerat-o „absolut înfricoșătoare” (Kiersten White), ci mai degrabă „înfricoșătoare și terifiantă” (Alma Katsu) din niște motive pe care înainte nu știu dacă le-aș fi pus în relație cu genul horror, lucru care s-a dovedit a fi o surpriză suplimentară.
Rezumat
The Book of Accidents a apărut în 2021, iar Cartea accidentelor, în traducerea din engleză de Dana-Ligia Ilin (primul semn că e ok cartea, din punctul meu de vedere; am observat că am o legătură aparte cu cărțile traduse de dumneaei), a fost publicată de Editura Litera în colecția Buzz Books (extrem de rar am dat de ceva care să nu-mi placă în colecția asta, e printre preferatele mele încă de la lansare) în 2023.
Despre ce e vorba în carte? Vă spun pe scurt, ca de fiecare dată, pentru a nu vă răpi din bucuria descoperirii narațiunii. Câteva idei esențiale și câteva aprecieri subiective în legătură cu temele și stilul autorului ar trebui să fie de-ajuns, îmi spun mereu.
Astfel, tatăl abuziv al lui Nate moare, iar ultimul (unicul?) dar către fiul său este casa copilăriei sale traumatizante. Pe care nu și-o dorește, dar unde ajunge să locuiască alături de soție și copil.
Maddie e artistă, iar Oliver e un adolescent aparte, pe care părinții nu știu cât să-l protejeze și cât să-l lase liber într-un loc nou, la o școală nouă, unde riscă iar bullying, și mai ales în acea casă nouă care devine unul dintre punctele de întâlnire ale mai multor universuri ce lasă să se scurgă, dintr-o realitate în alta, ființe sau versiuni controversate ale unor ființe deja existente în planul principal, dat peste cap tot mai mult de figura malefică al cărei unic scop este aducerea apocalipsei.
Recenzie
Am o perioadă în care, remarc cu entuziasm, mă găsesc multe cărți care fie fac o simplă referire, fie valorifică din plin ideea de entropie – și ramificațiile ce decurg din aceasta, inevitabil, într-o societate. La fel e și în Cartea accidentelor, care dedică o bună parte sistemului cauză-efect în lume – atât în cazuri mici, particulare, cât și în marele plan al planetei din care facem parte și care tinde ciclic să treacă printr-o revenire la o stare anterioară.
Întotdeauna îi plăcuse ideea de entropie. Întreaga lume și sistemele ei erau permanent în derivă spre haos. O cădere. Însă viața, așa cum a zis Goldblum în Jurassic Park, a găsit o cale – și a reacționat luptând cu entropia prin naștere și creștere. Chiar atunci când ceva se prăbușește – un copac, să zicem -, un animal își poate face sălașul în el sau îl poate folosi ca să se ascundă, ori poate că pe el cresc ciuperci, și acel copac îi înapoiază astfel pământului toate substanțele sale hrănitoare, de unde se vor hrăni alți copaci. Asta îi dădea multă speranță. Entropia era persistentă. Dar la fel erau și eforturile naturii de a o contracara. (pag. 306)
Un roman care captivează și pentru că se duce ceva mai departe de clasica opoziție clară între bine și rău și care explorează nuanțele de gri din zona de întâlnire a adevărurilor absolute, acolo unde răul, deși pare absolut, capătă și un chip uman și, nu-n ultimul rând, o explicație sau poate chiar o scuză.
Cartea accidentelor m-a făcut să mă gândesc la Fetele dispărute (citită acum câteva luni și care mi-a plăcut destul de mult, deși n-am apucat să scriu despre ea), mai ales în părțile despre roci și energiile asociate acestora, precum și ritualurile și practicile oculte cu care vin la pachet. Dar în cartea de față avem ceva mai mult: durerea care, ca un parazit, crește hrănindu-se din cel pe care-l locuiește și pe care-l alterează constant („Durerea ca un parazit. Durerea care i-a fost dată.”, pag. 426), aluziile la miturile despre distrugerea și refacerea lumii:
Vezi tu, aztecii știau, a continuat Jake. Toate astea. Spuneau povești despre cei Cinci Sori. Fiecare Soare era o epocă, o eră. Primul soare a murit când Quetzalcoatl l-a doborât de pe cer cu o bâtă și jaguarii au mâncat toți oamenii. Quetzalcoatl a devenit Al Doilea Soare, însă a trebuit să coboare și să-și folosească magia pentru a împiedica oamenii să fie maimuțe. Al Treilea Soare a fost Tlaloc, care era trist și furios și gelos din pricină că nevasta îi fusese sedusă de alt zeu, și mai întâi a adus pe pământ o secetă cumplită, iar apoi, când oamenii s-au rugat pentru ploaie, le-a dat-o – ca ploaie de foc. Iar zeii au făurit din cenușă o lume nouă. A desfăcut cu degetul mare revolverul și a început să pună gloanțele în butoiaș, unul câte unul. Clic, clic, clic. Al Patrulea Soare? Tlaloc a fost crud cu noua sa nevastă, i-a spus că nu-i bună de nimic, așa că ea a vărsat lacrimi de sânge. Atâta sânge, că a înecat lumea în el. Și, în cele din urmă, Al Cincilea Soare – acum Soarele nostru. Ei ziceau că după ce încetează jertfa umană, stelele vor înghiți soarele, cerul și pe toți oamenii, și un mare cutremur va dărâma cosmosul. (pag. 463-464)
În schimb, m-a dus cu gândul (deranjant de mult, pe alocuri) la Stranger Things: asta prin universul alternativ (aici o multitudine, spre deosebire de serial), prin multiplele versiuni ale aceluiași personaj (replicat în forme ce constituie variații ale unui standard inițial), lupta dintre bine și rău (cu răul care nu poate fi absolut și binele care trebuie să facă compromisuri sau să calce în zonele discutabile moral pentru a-și servi scopului), copilul diferit și special față de alții (și necazurile care se învârt în jurul lui). Dar și la Un basm al lui Stephen King (mai degrabă ca scriitură, de fapt, deși are și povestea elemente-cheie care nu aveau cum să lipsească din vreuna dintre cărți), despre care am scris aici.
Pe lângă toate elementele constante (tunelul, bolovanii, Ramble Rocks), fiecare dintre aceste lumi are și variabile (o versiune de tată e mai violent, unul e de-a dreptul pașnic, altul își salvează fiul, alții și-l omoară sau îl împing spre moarte).
Ce mi s-a părut mie cu adevărat înfricoșător, dacă tot nu m-au impresionat în mod deosebit monștrii, demonii, ucigașii în serie, călătoriile în timp și spațiu, ploile cu sânge? Faptul că romanul acesta poate fi citit și ca o metaforă pentru navigarea și depășirea traumelor, cu o doză importantă de teamă constantă pentru a nu-i copia pe părinți în privința comportamentelor toxice.
Mai mult, e terifiantă și perspectiva realistă asupra durerii dobândite în copilăriile în care unul sau ambii părinți se dovedesc a fi călăii ce nu lasă vreo șansă urmașilor lor și cât de greu de iertat devine, la ani și ani după, adultul care nu te-a salvat, ci a stat și a privit sau a găsit scuze abuzatorului:
– Nu face asta. Nu spune că e în ordine ca bărbații să fie monștri. Dacă suntem, trebuie să ne asumăm asta. Nu-i mai bine sau mai rău când unul dintre părinții tăi te maltratează, și celălalt nu, Carl. E îngrozitor, oricum ar fi.
A încercat să și-o imagineze pe mamă ca pe monstrul din acea familie. Ce-i drept, Nate o învinovățea un pic pentru ceea ce i se întâmplase lui. Nu îl apărase. Nu se apărase nici pe ea. Toată viața, chiar și acum, în sinea lui s-a dat o luptă între părerea de rău pentru ea și supărarea pe ea. Știa că ea e o victimă, la fel ca și el, însă el era pe atunci doar un copilaș, iar ea un om în toată firea. Ar fi putut să-l ia de acolo. Nu-i așa? (pag. 534)
Dacă vrei o experiență de lectură relaxantă și antrenantă, care curge cu ușurința unui horror și care folosește uneltele captivante specifice genului, dar din care să și înveți ceva de folos dincolo de posibilitatea ca universul nostru să nu fie singurul în care suntem prezenți, ca într-un fel de sesiune de terapie ușurică, recomand Cartea accidentelor. Mai mult, dacă ți-ai dorit vreodată să poți șterge absolut totul cu buretele și să o iei de la capăt în alte condiții, mai apropiate de perfecțiune, romanul lui Wendig s-ar putea să vă deschidă mici ferestre spre lumi posibile niciodată luate în calcul.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
0 Comments
1 Pingback