Pe Flavius Ardelean l-am descoperit demult, pe vremea când eu scriam la Hyperliteratura, ocazie cu care m-am cam îndrăgostit de el o perioadă, recunosc acum nerușinată, până mi-am dat o teoretică palmă cu maturitate peste cap, și tot atunci i-am luat un interviu care îmi place și-acum (mai ales pentru că viața lui actuală contrazice afirmații făcute atunci, iar eu sunt, iar și iar, fascinată de oamenii care fac schimbări și își asumă creșterea, modificările și transformările). Chiar lumile lui, cele dintre copertele cărților care apar tot mai des în ultimii ani, sunt mereu în mișcare, alerte și colcăitoare într-un amestec de sens și rațional cu o dimensiune magică, întunecată, a cărei zvârcolire naștere atât haosul, cât și viața însăși.

Eu citesc aproximativ 100 de cărți noi pe an; într-un an frunzăresc sau citesc o parte și abandonez cel puțin încă pe-atâtea. Îmi permit să spun că, aici și acum, Flavius Ardelean nu are un echivalent în România; poate fi asemănat, niciodată comparat. E excelent că avem pe cine să arătăm cu degetul, fără ezitare, atunci când vrem să spunem ceva despre o literatură a cărei înșiruire de cuvinte poate ajunge să-ți facă rău fizic, ca o vrajă, cu povești care curg natural în cele mai improbabile locuri, cu creaturi din care mereu picură ceva diavolesc, îngrozitor, dar pe care nu ai putea garanta că nu le-ai întâlnit și tu cândva, poate într-o noapte, mult după lăsarea întunericului, atunci când te întorceai acasă și-ai dat nas în nas cu un monstru despre care, dacă ți-l amintești acum, la niște ani după, ai spune că-ți semăna, și-ai spune asta luând în calcul atât aspectul lui înfricoșător, cât și licărul din priviri, care nu știi niciodată dacă e bun sau rău.

Foto: Enedina Enache

Doamne monstruoase, domni îngrozitori, bucată de Lume și vizitatori din ne’Lume, un interviu cu Flavius Ardelean:

Pentru cei care se întorc în discuția noastră din linkul de mai sus, cel de la primul meu interviu cu tine, realizat în 2013, spune-mi ce s-a schimbat în tine de ai ajuns varianta de-acum, cea care îți cam contrazice afirmațiile și previziunile. Cum e să te ia viitorul prin surprindere?
Mai suspicios mi s-ar părea să nu te ia prin surprindere. Lecția ultimilor ani a fost, pentru mine, aceea că, în ciuda acribiei mele în întocmirea planurilor zilnice și anuale, viața m-a luat prin surprindere mereu. Este ceva tragic, dar în același timp eliberator, în acest exercițiu de viață, când văd că străduințele mele de a construi viitorul după chipul și asemănarea unui sine real sunt luate la mișto fie de evenimente banale din lumea de afară, clipe ce schimbă macazul iremediabil, fie de puternice torente subconștiente care nasc mereu noi și noi versiuni ale mele, despre care, deseori, nu știu prea multe până când e deja prea târziu. Am fost pus ocazional în situația de a îmi citi interviuri mai vechi și trebuie să recunosc că e înfricoșător cât de des mă contrazic. Nu știu însă dacă este cum spui tu – viitorul luându-mă prin surprindere – sau mai degrabă inabilitatea mea de a fi constant cu mine. Acum, strict legat de interviul de mai sus, cred că m-am contrazis în punctele în care vorbeam despre întoarcerea mea la muzică, nu? Ei bine, pasul acesta nu a fost niciodată făcut în deplină siguranță de sine. Poate că doar am reușit să risc mai mult decât fusesem dispus să o fac. Cât despre ce s-a schimbat în mine suficient de mult, încât să permită schimbările despre care vorbim, cred că am început să accept că există un potențial enorm multifațetat în mine și că – poate – am o datorie față de mine să mă dezvolt și în acele direcții.

Din nou, pentru cineva care poate nu te știe și care a citit primul interviu și e acum aici, la fel simți și tu creșterea ta? Ești conștient de cât de mult te-ai dezvoltat sau, știindu-ți cel mai intim posibil munca, rezultatele sunt pe măsura muncii și bine dozate în timp?
E drept că din afară se văd multe rezultate, dar nu le consider executate desăvârșit. Pe de altă parte, știind și cât de mult am muncit în ultimii ani și în ce stări de epuizare și confuzie m-a adus rutina asta extremă, consider – o spun fără menajamente – că rezultatele nu sunt pe măsura muncii mele. Mi-ar plăcea să pot da vina pe gusturile audienței, pe timpurile în care trăim, pe țară, pe naiba-știe-ce-alți-factori-externi, dar onest ar fi să văd și unde firea mea, predispozițiile mele, obsesiile mele au îngreunat receptarea operei mele.

Foto: Livia Văduva

Te-ai întors la muzică — ești des plecat în turneu cu RoadkillSoda — și ai reușit să publici cărți pentru copii. Îmi aduc aminte de o lansare de la Brașov, de-acum câțiva ani, când spuneai că ai vrea să scrii pentru copii, dar nu știi cum trebuie să te adresezi lor, că nu știi ce și cât e prea mult (macabru) sau prea puțin (pentru curiozitățile lor). Ai publicat Bezna (am scris despre ea aici) și Mecanopolis de-atunci, mi-ar plăcea să călătoresc în timp și să mi le dau mie, unei versiuni pe la 10 ani, sunt sigură că știu în detaliu ce reacție aș fi avut. Cum ai reușit să găsești dozajul potrivit pentru cărțile scrise pentru copii și, cel mai important, reacțiile micilor cititori ți-au confirmat că faci o treabă excelentă?
Cred că după atâția ani de scris am căpătat un instinct pentru povestea potrivită, însă nu pot spune că am știut de la început cum să dozez macabrul sau cum să îmi strunesc tonul pentru cei mici. Eu nu am copii și am foarte puțin contact cu lumea lor, așa că nu am putut căuta inspirație printre ei, sau măcar un feedback pre-publicare. Însă ce m-a ajutat mult la Bezna a fost un editor excelent, Bogdan-Alexandru Stănescu, în care am avut mare încredere și care a știut cum și unde să intervină în manuscris (sunt genul de scriitor foarte deschis intervențiilor editoriale). Lui îi datorez în mare măsură debutul meu cu dreptul în literatura pentru copii. Am învățat din intervențiile lui și Mecanopolis mi-a ieșit mult mai bine, cred eu. Reacțiile celor mici au fost foarte faine până acum; sunt și teribil de sinceri, așa că mereu mai învăț ceva de la ei sau mai aflu despre vreun derapaj din poveștile mele pentru ei. Nu știu dacă voi mai scrie pentru copii, dar nu regret deloc că am făcut-o.

Ai tradus într-o perioadă — eu recomand tuturor Cealaltă parte, a lui Alfred Kubin (despre care am spus atunci că e dovada că Între vis și realitate e o linie la fel de subțire ca între bine și rău), ca pe un fel de lectură complementară cărților scrise de tine —, iar acum nu o mai faci. Dincolo de faptul că scrii mai mult (sau, în orice caz, publici mai mult), că ești plecat cu trupa și că, bănuiesc eu, ai și un job full-time, de ce nu mai traduci? Pe principiul că îți găsești timp pentru pasiuni — tradusul nu a fost așa?
Nu e vorba doar despre timp (așa e, scriu, public, cânt cu RKS, mai ofer uneori cursuri de scriere creativă la Brașov și am și un full time job la IBM, deci agenda mea e cam plină), dar am tradus într-o perioadă în care doar scriam, lucram part-time și nu cântam în nicio trupă, deci trebuia să îmi suplimentez venitul cumva. Până la Cealaltă parte nu am simțit nicio bucurie în a traduce. La Kubin a fost altfel – a fost un roman pe care îl citisem și îl propusesem eu, ba chiar am negociat drepturile de autor pentru apariția pe piața română și am cumpărat licența pentru Herg Benet; iubesc cartea aia și a fost o experiență extraordinară să o traduc. E drept că am învățat foarte multe din tradus și recomand oricărui scriitor să facă exercițiul ăsta. Este un act de disecție literară cum rar o poți face pe textul propriu. Însă nu mă feresc să recunosc că restul cărților au fost traduse pentru bani. Nu intenționez să mă întorc la asta, îi las pe alții care sunt mult mai pricepuți decât mine să se ocupe de meșteșugul ăsta.

Crezi într-un ghem de realitate care, deșirat și făcut la loc, poate des-face lumea sau măcar o istorie personală? Crezi în posibilitatea aplicării unui Butterfly Effect (filmul) în viața reală?
Habar nu am. Fizica e ciudată. Mă intrigă ideea aceea că timpul e simultan mereu, dar încă nu am săpat prea adânc să îmi creez o părere. Ce am învățat în ultimii ani e că mă ajută să îmi spun că trecutul și viitorul nu (mai) există decât în amintire și dorință. Poți rămâne cu ce îți face bine și poți renunța la ce nu îți face bine. Nu e bine să fim atât de bântuiți de trecut și atât de preocupați de viitor pe cât avem tendința de a o face. Sună banal, dar e cât se poate de adevărat: tot ce avem e prezentul. Construind, clipă de clipă, un prezent bun pentru noi garantăm că lăsăm în urmă un trecut bun și că pregătim un viitor pe măsură. Însă, din păcate, mult prea des tratăm prezentul ca pe un prag în care stăm și suferim pentru potențialitățile ratate de-o parte și de alta a lui.

Foto: Alex Voicescu

Ce e viața (ta) reală? O simplă Lume fără posibilitatea unei neLumi?
Viața mea este cât se poate de ancorată în Lume, însă nu ar fi fost ceea ce este dacă, la un moment dat în viață, nu aș fi bănuit posibilitatea unei neLumi. Pentru multă vreme în copilărie și adolescență am trăit cu impresia că dincolo de vălul realității din jur se ascunde o altă lume. Din copilul anxios și curios deopotrivă s-a dezvoltat adolescentul mistic și macabru, posibil grație unui episod înfiorător din perioada mea de pubertate, când, la un an de la moartea bunicii mele am avut un episod în care am fost convins că am purtat o conversație telefonică cu ea. Acel episod m-a marcat profund și m-a dislocat sufletește preț de câțiva ani, perioadă în care credința că dincolo de toate se ascunde ceva a fost foarte prezentă în sufletul și mintea mea. Odată cu maturizarea mea am recâștigat teritoriile raționale și ateiste, așa că acum pot spune liniștit că nu cred în niciun aspect supranatural. Au rămas doar estetica aceea grotescă și mistica tulburătoare pe care am avut grijă să le împachetez în poveștile mele.

Mi se pare că și în jurul tău, ca în cazul Cristinei Nemerovschi acum câțiva ani, lumea țese mituri despre oamenii discreți, care devin apoi un fel de figuri întunecate, imposibil de înțeles, cu ritualuri ascunse. Ce ne poți spune, faci sacrificii în miez de noapte sau îți plătești mereu la timp întreținerea?
Îmi plătesc întreținerea la timp, da. Sunt, din foarte multe perspective – cele care contează – un om normal cu o existență deseori banală. Am câteva tipicuri care mă ajută să duc la bun sfârșit ce îmi propun: sunt calculat, planificat, matinal, minimalist și reticent la risc. Dacă mă întrebi cum arată o zi din viața mea îți pot spune că presupune trezitul devreme, ceva mișcare, scrisul, cititul, cele 8 ore de muncă la birou, redactat, iar citit, una-alta prin casă, alintat șoricarul (și nu, nu este un eufemism, chiar am un teckel acasă) și starea vegetativă de seara când nu prea mai sunt bun de nimic. Scriu de mână cu stiloul pe caiete la lumină artificială, beau cafea în timp ce scriu. Cam astea ar fi. Nimic special, după cum spuneam.

Foto din arhiva personală a lui Flavius Ardelean

Dacă vrei, putem intra chiar în zona socio-politică pentru această întrebare: ce este răul pentru tine? Sau cine este?
E o problemă filozofică destul de complicată. Încerc să privesc cât de mult pot în profunzimi, iar asta m-a provocat să pricep și că lumea în care ființăm este un cumul de povești de legitimitate care să ne ajute să ne ancorăm în ceva. Însă conceptele de bine și rău fac parte din aceste constructe ficționale și ridică la fileu niște întrebări de care, poate, deseori ne ferim. În multe cazuri binele și răul sunt determinate cultural și au avut de-a lungul istoriei valențe fluide. Nu pot pretinde să cunosc subiectul foarte bine, însă recunosc că mă preocupă – ăsta este și motivul pentru care multe dintre personajele mele sunt ambigue din acest punct de vedere (cine poate spune dacă Bartholomeus Pumn-de-Oase este un personaj pozitiv sau negativ?) și motivul pentru care am sintetizat această temă pe înțelesul copiilor în Bezna (personajele bune sunt cele rele și invers). Problema binelui și răului cred că nu poate fi separată de cea a libertății, iar când discutăm despre una trebuie să o avem mereu în vedere și pe cealaltă. Oricine aflat în deplinătatea facultăților mentale și capacităților fizice este liber să facă bine sau rău și oricine încalcă libertățile cuiva face un rău, așa cum îmbogățirea gradului de libertate a cuiva este un act benefic.

Există vreo fărâmă de exorcizare în ceea ce scrii? A ta, a altora, a lumii? Ori e invocare ceea ce îi sperie pe unii dintre cei care au decis să nu-ți devină cititori?
Niciodată nu pornesc la drum cu o nouă carte cu dezideratul de a scrie pentru mine, pentru a-mi rezolva mie o problemă sau pentru a explica inexplicabilul din mine. Pentru mine literatura este un act social, face parte din contribuția mea față de comunitate. Exorcizarea este, însă, inevitabilă. Dacă ne apropiem cu sinceritate în literatură de acel miez de umanitate din noi cred că integrăm personalul în general și asta satisface eul. Acolo se petrece catharsisul ca un soi de întoarcere acasă în sânul umanității. Și speri, desigur, să fie un sentiment reciproc: cititorul să identifice ceva din eul său ermetic în altcineva și să-i zguduie temelia. Eu pentru mine am ajuns la o concluzie: că scriem și citim pentru a nu ne mai simți atât de singuri într-o lume fără noimă.

Cum diferă energia venită dinspre public în timpul unui concert, mulțumirea și dezamăgirile cum se simt atunci față de ceea ce vine dinspre publicul cititor după lansarea unui nou titlu? Preferi cumva una dintre cele două?
Ah, sunt arme cu două tipuri de recul total diferite. La o carte lucrezi câțiva ani în solitudine, o arăți apoi unor cunoscuți, trece prin editură, iese în lume și aștepți. Și aștepți. Și aștepți. Uneori feedback-ul este mai rapid, dar, în ceea ce mă privește pe mine, este mult mai lent și întârziat decât mi-aș dori. Uneori nu vine niciodată. Și când vine nu vine unde crezi că ar fi trebuit să vină. În muzică e un pic diferit. Feedback-ul care te poate încuraja sau învăța vine instant, între piesele unui concert. La final de cântare știi dacă ce ai făcut a fost bine sau dacă mai trebuie să mai lucrezi să îmbunătățești ceva. Și, ca o observație ceva mai banală, există mult mai mulți ascultători de muzică decât cititori – o piesă poate fi parcursă în 4 minute, un roman în 4 zile. Nu pot spune că prefer una sau alta – cred că în ambele te poți înșela la fel de ușor.

Foto din arhiva personală a lui Flavius Ardelean

Ce se întâmplă cu scrierile tale pe plan internațional? Ce și când apare? Am văzut ceva informații despre traduceri ale cărților tale, de exemplu, și mă bucur pentru străinii care ajung astfel să te cunoască.
Da, încep să se miște lucrurile. Am vândut drepturile pentru aparițiile romanelor Scârba sfântului cu sfoară roșie și Bășica Lumii și a neLumii în Germania (la homunculus Verlag, o editură mică, independentă și curajoasă) și Rusia (la Ast Publishers, una dintre cele mai mari edituri din țară). De asemenea sunt în tratative cu o editură pe care o admir mult pentru apariția unor povestiri în Statele Unite. Cele două romane vor apărea în 2020. Nu am depus niciun efort pentru aceste deal-uri, am fost contactat de editorii din străinătate care dăduseră peste cărțile mele pe la târgurile internaționale. Poate dacă aș avea un agent, sau dacă m-aș ocupa activ de asta, lucrurile ar merge mai repede, dar încă nu am timp pentru așa ceva și încă nu am încercat să-mi găsesc un agent.

Înainte de o întrebare previzibilă, hai să punem craniile la loc un pic și să ne jucăm altfel. Ce faci dacă ești, pentru o zi: 1. lider suprem al unei Românii dintr-un viitor pe care tu îl alegi. 2. Dumnezeu. 3. Satana?
Ei, nu am defel fler politic, așa că nu știu ce aș face să fie mai bine, nu mă pricep, dar aș susține gesturile firești: aș investi mai mult în educație și sănătate, aș impozita bisericile, aș promova toleranța și m-aș lupta pentru drepturile animalelor. Ei, dar pentru că am mai mult fler mistic decât politic, dacă aș fi Dumnezeu aș pune urgent capăt acestui circ și aș stinge lumina în univers. Iar dacă aș fi Satana, m-aș muta în vreo tradiție gnostică în care eu sunt artizanul lumii și aș face exact la fel: aș pune punct. A durat deja prea mult.

Care e cea mai bună carte citită de tine anul ăsta? Și cea care te-a convins cel mai repede să o abandonezi?
Cea mai bună carte citită anul acesta este Seneca, Letters from a Stoic (Penguin Classics, 2014). De abandonat nu prea se întâmplă, pentru că îmi aleg cărțile cu mare atenție și foarte rar mă dezamăgesc.


Featured image: Iustin Surpanelu


Facebook Comments